Laura Cozma

Mai bine taci. Cuvintele sunt ca o sabie cu care despici cruzimea  în trei felii de pizza. Prima puțin picantă - gonește speranța celorlalți că într-o zi vor fi și ei buni la ceva nesemnificativ. A doua presărată cu piper negru - pentru a alunga oamenii din jur și a rămâne un singur degustător, tu. Ultima felie plină de ciuperci - otrava sau preaslăvirea cu minciună. Faci un copil să renunțe când întorci farfuria goală ca și cum el nu și-a dorit  niciodată nimic. Cred că perfecțiunea e pentru tine o mare imperfecțiune.  Devii o altă specie a umanității, sperând să prinzi durerea de gleznă. Atunci poemele ți-ar izvorî veșnic din galaxia duplicată în L. Umbra neagră a gurii spunea că sunt femeia fixată definitiv la țărmul inimii, femeia pe care nu o vei înlocui niciodată. Dar noaptea te sărută pe buze, după petrecerea din club cu prietenii patul gol e umplut cu următorul trup. Inima se golește tot mai mult, iar pisica supraveghează de pe blocul 28 B....

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea

      - ar trebui să-mi ții respirația la capătul mănunchiului de lujeri carbonizați de lumină -ar trebui să-ți pui lentile negre în așteptarea miliardelor de secunde alergând cu spatele -ar trebui să înveți farsi să le asculți cântecul revărsat prin mareea de maci   viața adevărată e ruptă de firul întâmplărilor cuvintele nu se văd deseori din cauza oamenilor oricum am farda metaforele oricâte octave de tristețe ar urca prin ei oricând ar ofta orgile în catedrale prin tuburi lungi ca niște canalizări metropolitane în care copii născuți de niciunde își injectează lumină   -nu ești un simplu fluture așezat pe granule de lumină ești sindromul lui   -ai putea aduce înapoi clinchetul primei zile în care femeia își întindea pielea să cuprindă Pământul într-o îmbrățișare poem scris de Laura Cozma & Laurențiu Belizan

- te-am prins de picioare dar mă simt singură pentru că sunt? - nu ești eu sunt cu tine - sunt sigură că zilnic deschid ochii în negură perna alăturată e înfășurată cu mirosul ideii neîmplinite de a oferi lumii un parfum al ph-ului pielii mele lăptoase - sunt aici - nu ești poate am probleme cu auzul și văzul poate trebuie să-mi pun ochelarii să văd un răspuns monosilabic ori să îmi cumpăr un aparat aș descifra codul tăcerii oare trebuia să cochetez cu medicina? mi-aș fi înțeles problemele nenăscute? am fost sătulă picăturile roșii dansau sacadat pe chiuveta albă acum doar le simt adunate în punctul care o să facă un boom atunci o să știu cum trăiește omul fără creier și poate aș înțelege de ce te-am prins de talpa piciorului singurătate tu ești muză a inspirației? ah! ce mi-aș dori să-mi pun gândurile în lesă

Renacimiento e ciudat cum dragostea trăia în noi /două trupuri asimetrice unul împins în abis celălalt așteptând absolutul la semafor ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor până-n ventriculul stâng băiatul cu ochii verzi rătăcește în intersecție cu o lanternă durerea străpunge bitumul ca un buldozer Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce mai poti spune despre moarte? lumina nu se adăpostește după întuneric și respiră greu lângă el ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris azi dimineață pulsul i s-a oprit acum am văzut lumina pentru prima dată doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățisare   Renacimiento it’s strange how love inhabited us / two asymmetrical bodies one pushed to the abyss the other stopped at traffic lights, waiting for the Absolute the street’s echo penetrates the tips of my fingers all the way up to the left ventricle a green-eyed boy wanders in the intersection with a lan...

Lama Dulce a Timpului ceva din mine mă împinge să privesc cum noaptea geme ușor înspre zi cerneala se desprinde de omul vitruvian ca un avatar mă privești așa cum un copil atinge o jucărie nouă te ascunzi în mine de tornada secundelor care sapă riduri și usucă inimi câteodată îmi mulțumești că te-am resuscitat ne dezgolim de răni când limbile ceasului se despică clipind a miere cu venin iar tu intri și mai puternic și mă străbați într-o apoteoză a timpului care te-a învățat în sfârșit să mă iubești The Sweet Blade of Time something in me urges me to contemplate the whisper of night into day like an avatar, the ink migrates from the Vitruvian Man you watch me the way a child touches a new toy you take shelter in me from the tornado of moments that carves wrinkles and desiccates hearts sometimes you thank me for reviving you we expose our wounds when the tongues of the clock fork spitting poisonous nectar and you pus...

mă gândesc cum ar fi ca pământul să guste din paleta unui pictor să fim un arbitru al celuilalt și să ne măzgălim unul pe altul eu ți-aș solidifica toate culorile într-o pată picturală pentru ca imaginarul să fugă cu toate viețuirile de geniu nebun ochii verzi i-aș fasona într-o lacrimă de lumină oare tabloul creierului se rupe în viață? câteodată nu puteam suporta imaginea din oglindă acum văd culorile desprinzându-mi-se de trup precum un alt eu stă prins de halatul eternului alb Art of Dystopia

câteodată mă întreb ce ai fi când n-aș mai fi? ai fi mai mult decât ești? deseori am ascultat Povestitorul spunând că mi-a crescut o inimă în creier iar dragostea este de fapt prima minune a lumii oare dacă se va opri a doua oară o să uit că exiști? poate ar trebui să iau frica în brațe să o îmbrac cu sentimentele tale timpul stă înfășurat în cămașa de forță a faraonilor refac același traseu –cu tine dar totuși fără și pescuiesc golul din noi

e târziu și atât de negru în jurul meu sirenele ambulanțelor se aud tot mai clar când revăd șirul întâmplărilor 28 de pași mai aproape și alți 28 tot mai departe 28 de sărutări în 28 de vorbe aspre 28 de atingeri delicate în alte 28 de absențe îți spun mereu am fost vinovată de sinceritate dar niciodată nu am fost mai sigură ca acum omul speră să fie dorit în toate circumstanțele eu am târât după mine durerea într-o rochie albă dezchizându-i brațele nemuririi ei azi este al 28-lea ceas al așteptării ultimul aparatele din spital nu mai funcționează te las pentru eternitate așa cum mi-ai cerut întotdeauna chiar dacă niciodată nu ai fost prizonier ci doar înțesat cu mirosul meu mă declar vinovată de păcatul iubirii

nu mi-am pătat niciodată mâinile cu alt trup altul decât al tău am așteptat atâtea veacuri reîntâlnirea drogându-mă cu amintirea modelării lui precum o bucată de plastilină colorându-l azi mi-e dor de mine mai mult decât de tine zilnic în fiecare oră și minut și secundă simt bătaia continuă a daltei pășește pe toate emisferele cerebrale fără să sară peste vrun șanț le pătrunde tot mai adânc iar neuronii se înmulțesc între ei negrul translucid îmi acoperă gândurile așa am devenit un robot fără amintiri și dorințe oamenii de pe stradă judecă fără să cunoască durerea din spatele înfățișării de înger sunt ceea ce ești atunci când nu mai ești

să pătrund în fiecare neuron al creierului tău din fiecare gând /prin care dezmierzi cruzimea cuvintelor la o singură coardă fără formă de tine / de mine / de ei / și de noi (!) să cred că din colțul zâmbetului mucalit se îmbracă-n milisecunde tristețea? ești singurul acrobat al acestui cuget mortuar mergi pe o felie de spaimă sufletul tău e o statuie / dar în interiorul ei stă viața (dedicat poetului Laurențiu B)

ne-am întâlnit de nenumărate ori  chiar și înainte de a mă naște /păreai captiv undeva între cer și pământ/ la McDonald's uitai să iei restul uneori punga cu micul hamburger apoi treceai absent pe culoarea roșie restul culorilor ni se jucau prin păr  pulsând a fior cel mai frumos cerc era poziția fetală corpul emanând versuri care se imprimau  pe clădiri/ mașini/ afișe/  străpungeau delicat cercul din ochii Marelui Cid în ziua de apoi/ te-am prins de mână moartea și-a făcut cușcă prin lumina nașterii de amor supremo în ziua de azi/ aș vrea să cred  că totul este un spectacol tragi-comic iar șirul nesfârșit al sufletelor metropolitane decorul suprem /vivant-capricios-feroce-ingenuu/ spune-mi dragoste unde m-a ascuns întunericul minții tale?

pășesc printr-o mahala cabotină ca un mușuroi rectiliniu lipitorile îmi sug sângele din creier dar ochiul stâng al lui Horus mă veghează /rana mi se curăță în lumină merg merg merg lăsând în urmă dâre ale viitorului în față apare un șotron maiestuos start/ întru în joc fiecare pătrat e trapta către / o lume la viața a șaptea prima treaptă este o pereche de papuci din papirus pe care tălpile tale sprijină lumea în a doua ți se îndoiesc genunchii a iubire înaltă când pe a treia încheietura mâinii tremură degetele lungi colorează oamenii la puterea a patra pentru cea de a cincea suflare atunci inima îți este un șase care se rotește amețitor  al șaptelea pas m-a învățat ieșirea din tine /așa cum mi-am învățat propriul buzunar am înțeles  / nicio durere nu e mai mare ca tine doar tu ai fost stâlpul care m-a ținut dreaptă deasupra întunericului

poți vedea punctul alb al negrului? microscopic precum un ovul fecundat pe care mama l-a tăiat din rădăcină ai citit toate rândurile scrise de Hugo din romanul acela cu un happy end fals fără să înțelegi vibrația neliniștii durerea nu poate fi trasă la indigo trăim tragedia veselă respirăm/ mergem/ plângem dar o mamă își vinde dinții pentru pruncul cu sindromul down zâmbetul ei urcă în mulțimea de lacrimi când întinde mâna spre cer încerci să evadezi din scena vieții și să rămâi după cortina cerului respirația/ zâmbetul/ pielea devin un fel de aplauze ale deșertăciunii sorbi din mine precum un muribund ultima picătură de lumină știu ar trebui să rămânem despuiați în paradis doar eu pot suporta iubirea ta electrică sunt îmbibată cu tine totuși câteodată vreau să intru în trupul tău să te duc până la capătâiul adevărului ai orbit de prea mult alb moartea nu este singura veșnicie ascunsă în noi

Dante aș vrea să-ți măsor fiecare pas de la disperare până la împlinire de la ură până la iubire din nimic s-a născut acest grăunte rogvaiv din care a țâșnit durerea am fost meduza care te-a înțepat în piept cu otrava unui Krait sunt nopți în care mă lovesc de zile și zile cu care strivesc nopțile când încă încerc să țin firul întins dorul - jumătate apă/jumătate vânt sculptează neasemuit de ciudat ghețarul acesta dintre noi am înțeles chiar dacă prea târziu că sunt mult mai frumoasă în tine acum știu morții trăiesc pe pământ ei n-au nevoie să lege-n lanțuri cuvinte necuvintele-s ardente Dante am devenit un alt tu iar tu ești liniștea dinlăuntru’ meu

în taverna cu rafturi de cărți lumina se agață-n pictograma perețilori calzi iar desenele copiilor zâmbesc în filigranul culorilor noi două trupuri amputate de sentimente surpăm vremelnic dragostea excizând cuvinte unul din altul până când limbile ceasului se mușcă între ele vinul pătrunde-n venele noastre și-mi spui dulce-amar că ar trebui să învățăm cântece vechi bollywoodiene poate într-o zi ne vom regăsi în fața porților tăioase sângele irupe creierul meu când chelnerul îți face cu ochiul tu nu știi! tu ești tabloul lumii ascunse eu doar vopseaua ce i-a dat viață oare am început să cred? câteodată am impresia că porți în tine văpaia meningelui meu

simți? ești roata pe care am tras lumina scrutez cu rea-credință oglinda mării străina are ochii pictați precum regina egipteană buzele mușcate până la sânge s-au îmbătat de trupul tău unicus și așteaptă războiul lumilor împletit în fire de dor când veninul viperei ajunge-n cotloanele minții plăsmuiești sânii iar ea moare în focuri și reînvie din cenușă merge spre tine din tine în tine atunci aș vrea să cred că ești un fel de Samuel Morse al dragostei știi? sunt un trup incomplet fără tine suntem noi înșine doar unul în celălalt aici acum celălalt în unul pururea și prosforăm pe Pământ o parte din noi celebrăm întoarcerea iubirii risipitoare doar eu sunt cetatea cucerită cu adevărat restul e vânare de ziduri

(Laura Cozma & Laurențiu Belizan) timpul a intrat în travaliu deschid ochii în lichidul lui sepulcral ca un prunc presimțindu-și nașterea dincolo oamenii aleargă difuz    inorogi împiedicați nechează sălbatec furia și zgomotul se aud tot mai înalt și mai verde de parcă Pământul și-ar fi dat întâlnire cu o cometă de gheață o parte se-neacă în spasme prelungi cealaltă se îmbracă iute în negru iar căprioarele fug din fața plasmelor uitându-l pe Bambi mai   este timp mai este timp să vezi soborul mașinilor zâmbind să vezi urșii scormonind tomberoanele civilizației de carne savanții mai au timp să-l cloneze pe Buonarotti el mai are marmură să sculpteze o altă Pietà pe care Dumnezeu o privește absent cu gândul la Cină...

ceva din mine mă împinge să privesc cum noaptea geme ușor înspre zi cerneala se desprinde de omul vitruvian ca un avatar  mă privești așa cum un copil atinge o jucărie nouă te ascunzi în mine de tornada secundelor  care sapă riduri și usucă inimi câteodată îmi mulțumești că te-am resuscitat ne dezgolim de răni când limbile ceasului se despică  clipind a miere cu venin iar tu intri și mai puternic și mă străbați într-o apoteoză a timpulului care te-a învățat în sfârșit să mă iubești

Foto: Brooke Shaden Photography a desprins fiecare parte din mine de mine mi-a întins pielea sidefie pe podea și ți-a îmbrățișat tălpile setea a fost potolită de carminul buzelor când trupul stătea învelit în palmele tale secundele se pierdeau în tornada anilor așa s-a reinventat tabloul Laura și Petrarca ca o floare lipsită de apă și stropită de soare în tinerețe se prelingea moartea și în moarte intra zâmbind viața atunci ai ascultat primul glas al lui Arghezi