Treceți la conținutul principal

Inferno

Dante aș vrea să-ți măsor fiecare pas
de la disperare până la împlinire
de la ură până la iubire

din nimic s-a născut acest grăunte rogvaiv
din care a țâșnit durerea
am fost meduza care te-a înțepat
în piept cu otrava unui Krait

sunt nopți în care mă lovesc de zile
și zile cu care strivesc nopțile
când încă încerc să țin firul întins
dorul - jumătate apă/jumătate vânt
sculptează neasemuit de ciudat
ghețarul acesta dintre noi

am înțeles chiar dacă prea târziu
că sunt mult mai frumoasă în tine

acum știu
morții trăiesc pe pământ
ei n-au nevoie să lege-n lanțuri cuvinte
necuvintele-s ardente

Dante
am devenit un alt tu
iar tu ești liniștea dinlăuntru’ meu

Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Între ei și tine

 Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima  cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț,  lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm. 
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Scrisoare către...

În plimbarea zilnică cu zâmbetul  pe stradă, cerul a venit învârtejit să mă  absoarbă. Bucățile s-au fragmentat odihnitor, înghițind norii de lacrimi. 30 de ani s-au dosit, până a crescut un castel de gheață. Stătea chiar în inimă și mă sileam să îl ard cu dragostea. Adesea, în oglindă, îl vadeam pe Kafka  scriind "Scrisoare către tata". Tăceam,  pășeam cu singurătatea gândului  de mână. Acum, stau cu tine în brațe, Maia, iar Cris se joacă în părul spinos, unsuros și împuțit. Fata ce ieșea mereu aranjată  parfumată, punctuală, nu mai e. Dar nimeni nu știe: a fi mamă e mai profund decât  există orice cuvânt uitat sau inexistent pe care îl gândești/rostești/urli. Fata de atunci s-a schimbat  în mamă, soție, amantă, așa cum zâmbetul dus la cer s-a reîntors prin tine, Maia, iar cel mai dulce pansament peste rană e fratele tău. Ați readus copilul din mine.
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe