Treceți la conținutul principal

Inflexiune


(Laura Cozma & Laurențiu Belizan)

timpul a intrat în travaliu
deschid ochii în lichidul lui sepulcral
ca un prunc presimțindu-și nașterea
dincolo oamenii aleargă difuz  

inorogi împiedicați nechează sălbatec
furia și zgomotul se aud tot mai înalt și mai verde
de parcă Pământul și-ar fi dat întâlnire cu o cometă de gheață
o parte se-neacă în spasme prelungi
cealaltă se îmbracă iute în negru
iar căprioarele fug din fața plasmelor
uitându-l pe Bambi

mai este timp
mai este timp să vezi soborul mașinilor zâmbind
să vezi urșii scormonind tomberoanele civilizației de carne
savanții mai au timp să-l cloneze pe Buonarotti
el mai are marmură să sculpteze o altă Pietà
pe care Dumnezeu o privește absent
cu gândul la Cină...

Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Doar noi

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor, hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz  ne urmărește cu un fel de vino-ncoace. Simulez bine, privesc complice norii, vorbind cu tine, Maia, până ți se face somn și ne legănăm în brațele vântului de parcă am asculta simfonia nr.5  de van Beethoven. Te pun în căruț, se produce boom-ul: ea vine, se așează pe bancă, încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii, întreabă cum e să fiu mamă. – Să vă spun drept, e super! Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul  în spate, de frica urmelor. Mă ascund în clipirea unui semafor, plâng, plâng, plâng, până la epuizare, tot așa. Imaginația dansează-n farse uneori, a cere ajutor e visul care am fost crescută să nu îl cer. Totuși, l-am cerșit (o dată), s-a schimbat în miraj. – A fi mamă poate fi și frumos!? – Nu există „poate fi”, este magnific. Nici poemele care vor erupe din mine peste 33 de ani nu pot descrie această fericire. Mă trezesc, mă joc  de-a baba oarba cu destinul....
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Un „selfie” cu Laurențiu Belizan (partea a doua)

  „ne întâlnim acolo unde nu e durere nici suspin într-o lume de hârtie din care răzbate când și când un dangăt de iubire” (din  Bonnie & the slide) - Cum ai început să scrii? - S-a întâmplat destul de devreme, pe la treisprezece ani. Am simțit nevoia unui jurnal. Era un amalgam în care povesteam despre situații, întâmplări, care mă impresionau într-un fel sau altul. Erau și reflecții, mare parte naive, despre viață. Scriam, de asemenea, despre cărțile citite și primii fiori ai dragostei. După un timp au apărut primele poezii, proze scurte. Nu m-am gândit niciodată în acea perioadă să arăt cuiva încercările mele. Singurul care le citea era tatăl meu. El a fost un mentor discret, plin de tact, încercând să mă ferească de deziluzii. Mi-aduc aminte o discuție avută prin liceu, în care îmi povestea de lumea subterană, plină de fiere, a lumii literare. În liceu nu exista un cerc literar. Mi-aduc aminte însă un episod amuzant din ultimul an. Profesoara de ...
2 comentarii
Citiți mai multe

TIMPUL IUBIRII

Volumul de debut al Laurei Cozma - „Lama dulce a timpului” - reprezintă un exerciţiu poetic profund şi îndelung exersat, un demers liric consistent, desfăşurat pe parcursul unor ani de acumulări lirice ce văd, în sfârşit, lumina tiparului. Cele două secţiuni ale cărţii: „Unicus” şi „Particula C” sunt precedate, fiecare, de un mic text „cheie” care apropie cititorul de sensul sacru al iubirii reliefat în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel : „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (1); Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. (2)... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (13)”... În textul de deschidere al primei secvenţe a volumului, cotidianul devine o căutare a sensului existenţei: „A...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe