Treceți la conținutul principal

Renacimiento



Renacimiento

e ciudat cum dragostea trăia în noi /două trupuri asimetrice
unul împins în abis
celălalt așteptând absolutul la semafor


ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor până-n ventriculul stâng
băiatul cu ochii verzi rătăcește în intersecție cu o lanternă
durerea străpunge bitumul ca un buldozer
Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce mai poti spune despre moarte?
lumina nu se adăpostește după întuneric și respiră greu lângă el
ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris
azi dimineață pulsul i s-a oprit

acum am văzut lumina pentru prima dată
doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățisare



 Renacimiento

it’s strange how love inhabited us / two asymmetrical bodies
one pushed to the abyss
the other stopped at traffic lights, waiting for the Absolute


the street’s echo penetrates the tips of my fingers all the way up to the left ventricle
a green-eyed boy wanders in the intersection with a lantern
pain pierces the bitumen like a bulldozer
Aristotle would have written a whole theory on this but what more is there to say about death?
the light does not hide behind darkness and breathes hard beside it
the last song played on the keys of the ribs has faded out
its pulse stopped this morning


now I see the light for the first time
only I can hold the earth in my arms




(poem apărut în revista Cordite, Australia,
traducere de Cristina Savin)

Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Între ei și tine

 Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima  cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț,  lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm. 
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Scrisoare către...

În plimbarea zilnică cu zâmbetul  pe stradă, cerul a venit învârtejit să mă  absoarbă. Bucățile s-au fragmentat odihnitor, înghițind norii de lacrimi. 30 de ani s-au dosit, până a crescut un castel de gheață. Stătea chiar în inimă și mă sileam să îl ard cu dragostea. Adesea, în oglindă, îl vadeam pe Kafka  scriind "Scrisoare către tata". Tăceam,  pășeam cu singurătatea gândului  de mână. Acum, stau cu tine în brațe, Maia, iar Cris se joacă în părul spinos, unsuros și împuțit. Fata ce ieșea mereu aranjată  parfumată, punctuală, nu mai e. Dar nimeni nu știe: a fi mamă e mai profund decât  există orice cuvânt uitat sau inexistent pe care îl gândești/rostești/urli. Fata de atunci s-a schimbat  în mamă, soție, amantă, așa cum zâmbetul dus la cer s-a reîntors prin tine, Maia, iar cel mai dulce pansament peste rană e fratele tău. Ați readus copilul din mine.
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe