Laura Cozma

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor, hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz  ne urmărește cu un fel de vino-ncoace. Simulez bine, privesc complice norii, vorbind cu tine, Maia, până ți se face somn și ne legănăm în brațele vântului de parcă am asculta simfonia nr.5  de van Beethoven. Te pun în căruț, se produce boom-ul: ea vine, se așează pe bancă, încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii, întreabă cum e să fiu mamă. – Să vă spun drept, e super! Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul  în spate, de frica urmelor. Mă ascund în clipirea unui semafor, plâng, plâng, plâng, până la epuizare, tot așa. Imaginația dansează-n farse uneori, a cere ajutor e visul care am fost crescută să nu îl cer. Totuși, l-am cerșit (o dată), s-a schimbat în miraj. – A fi mamă poate fi și frumos!? – Nu există „poate fi”, este magnific. Nici poemele care vor erupe din mine peste 33 de ani nu pot descrie această fericire. Mă trezesc, mă joc  de-a baba oarba cu destinul....

În plimbarea zilnică cu zâmbetul  pe stradă, cerul a venit învârtejit să mă  absoarbă. Bucățile s-au fragmentat odihnitor, înghițind norii de lacrimi. 30 de ani s-au dosit, până a crescut un castel de gheață. Stătea chiar în inimă și mă sileam să îl ard cu dragostea. Adesea, în oglindă, îl vadeam pe Kafka  scriind "Scrisoare către tata". Tăceam,  pășeam cu singurătatea gândului  de mână. Acum, stau cu tine în brațe, Maia, iar Cris se joacă în părul spinos, unsuros și împuțit. Fata ce ieșea mereu aranjată  parfumată, punctuală, nu mai e. Dar nimeni nu știe: a fi mamă e mai profund decât  există orice cuvânt uitat sau inexistent pe care îl gândești/rostești/urli. Fata de atunci s-a schimbat  în mamă, soție, amantă, așa cum zâmbetul dus la cer s-a reîntors prin tine, Maia, iar cel mai dulce pansament peste rană e fratele tău. Ați readus copilul din mine.

 Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima  cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț,  lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm. 

Dragoste, te-am strigat din toate cotloanele inimii, până te-ai aglutinat în mine, să devii și să-mi fii.  Acum,  am putere să râd când visele coboară (uneori) în bernă, pentru că irisul verde îți e plin  de senin și liniște.  Dragoste, (cum aș putea să îți spun altfel?) ești plăsmuit din iubire, pogorât în iubire. Împarți  întregul din mine.  Lumina erupe apoi, se întoarce ritmic (în noi).  Învăț să merg  către mâinile tale în care stă lumea  omizilor din care înfloresc aripile și călăuzesc mașinile din parcare spre calea fericirii,  fără întoarcere, fără suspin.  Cristian, ce minune a creat Domnul  (prin tine)!

Cristian, cea mai viguroasă credință care te lovește fără să vrea sau să vrei, este iubirea. Cristian, trebuie să știi cât de mult îl strig(am), în învelișul stâng al toracelui, fără să îi vibreze nimic în trompa lui Eustachio. Căușul palmelor ascunde mireasma putredă a limbajului trupesc din lama dulce a timpului. Cristian, credeam că în ziua când nu mai trăiești pentru tine ești definiția unui om mort și viu, totodată. Dar, dacă te desprinzi de durere concepi dragostea și împlinirea. Atunci, articulația pumnului se deschide, iar vârfurile degetelor tale se sprijină în buricele degetelor mele pentru a păși împreună spre soarele zâmbetului tău. Cristian, trăiesc și în el, la fel ca puiul de om în mamă.

Cristian, nu am crezut niciodată că suntetul ambulanței duce cu el bucuria, înfășată în spaima durerilor ce vestesc pogorârea din uter. Vehemența durerii, de punctele mici înjunghiate în șira spinării, rămâne țintită când mâini străine desparte pântecul din care țâșnește lumina Divină. Cristian, frigul învelea în promoroacă fericirea, iar primul glas de turturică a umplut sala de spectacol. Așa am înțeles că Raiul există (și) pe pământ, prin tine!