lama dulce a timpului

ceva din mine mă împinge să privesc
cum noaptea geme ușor înspre zi
cerneala se desprinde de omul vitruvian ca un avatar
mă privești așa cum un copil atinge o jucărie nouă
te ascunzi în mine de tornada secundelor
care sapă riduri și usucă inimi

câteodată îmi mulțumești că te-am resuscitat
ne dezgolim de răni când limbile ceasului se despică
clipind a miere cu venin
iar tu intri și mai puternic și mă străbați
într-o apoteoză a timpulului care te-a învățat în sfârșit
să mă iubești

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Între ei și tine

Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț, lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm.

Citiți mai multe

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea

Citiți mai multe

Scrisoare către...

În plimbarea zilnică cu zâmbetul pe stradă, cerul a venit învârtejit să mă absoarbă. Bucățile s-au fragmentat odihnitor, înghițind norii de lacrimi. 30 de ani s-au dosit, până a crescut un castel de gheață. Stătea chiar în inimă și mă sileam să îl ard cu dragostea. Adesea, în oglindă, îl vadeam pe Kafka scriind "Scrisoare către tata". Tăceam, pășeam cu singurătatea gândului de mână. Acum, stau cu tine în brațe, Maia, iar Cris se joacă în părul spinos, unsuros și împuțit. Fata ce ieșea mereu aranjată parfumată, punctuală, nu mai e. Dar nimeni nu știe: a fi mamă e mai profund decât există orice cuvânt uitat sau inexistent pe care îl gândești/rostești/urli. Fata de atunci s-a schimbat în mamă, soție, amantă, așa cum zâmbetul dus la cer s-a reîntors prin tine, Maia, iar cel mai dulce pansament peste rană e fratele tău. Ați readus copilul din mine.

Citiți mai multe

Laura Cozma

Faceți căutări pe acest blog