Laura Cozma

Dragule, te-ai gândit vreodată ce este viața? Eu cred că este un poem scris pe nori. Un poem pe care încercăm să îl rescriem după fiecare furtună, pentru că tindem mereu spre perfecțiune, doar că acest lucru nu e posibil fără un miracol. Perfecțiunea stă mereu în umbra existenței noastre, perfecțiunea este în mâna celui care ne îndrumă pașii. Miracolul apare atunci când credința noastră este adevărată, iar miracolul este veșnic. De ce testamentul nemuririi a fost scris prin vorbele sacre? Deoarece omului ia fost dăruită o clepsidră, pentru a găsi magia otrăvitoare a iubirii. De aceea, noi suntem vinovați de fericirea noastră! Iar fericirea, nu stă în lucruri, ci în oameni. Și e foarte greu să găsim grăuntele de aur în nisip. E greu să ne găsim jumătatea, fiindcă dacă iubim o persoană și ea nu simte la fel, nu o putem obliga să ne dăruiască ceea ce i-am oferit. E foarte greu să găsim un prieten adevărat. Nu toți pot simți și vedea aceleași lucruri ca noi....

Foto din Meli Melo Deco  Spune-mi, prietene! Cum te simţi acum?   Privești un cer negru? Crezi că cineva a mușcat din soare, iar razele lui au dispărut? Strigă! Cineva de sus te va auzi mereu.   În viaţa fiecăruia, durerea şi fericirea urcă și coboară, se întâlnesc într-un punct, alcătuiesc un dublu helix care celebrează însăși viața. Doar de tine depinde dacă vrei să urci în acest suprem montagne-russe.   Uneori e mai simplu să renunți la tine decât să mai lupți pentru ceea ce iubești.   Când chihlimbarul tristeții acoperă inima, zâmbetul e inundat de lacrimi și înțelegi singur, privind la propriul tu, că ai pierdut lupta cu...Viața?  Da! E ca o frânghie, dacă firele încep a se rupe, unul după altul,  învață să faci un nod și să mergi mai departe. Ce e important? Să nu uiți cine ești, ce ți s-a revelat în diminețile cu miros de iarbă proaspăt tăiată, în serile în care cuvintele au revenit în palmele tale, te-ai spălat cu el...

        Prietene, vei spune că sunt puternică. Dar te-ai gândit că ne obligă cruzimea vieţii? În oglindirea ei, suntem slabi. Fie că dorinţele se usucă fără să vrem sau rostim neputincioși ultimul la revedere, niciodată, oricât de înţelepţi am fi, nu vom fi pregătiţi pentru ce va urma. Ne maturizăm nevoit și încercăm să iertăm. Dar nu reușim să ne iertăm pe noi înșine.     Am încercat să zâmbesc, dar a mai apărut încă un nor. Am încercat să spun că toate trec, dar o lacrimă mi-a picat pe obraz. Oare sufletul meu pereche s-a născut cu mult înainte să fiu?    Uneori, remarc cum poetul ţine muza strâns de mână și pășesc pe treptele vieţii, împotriva furtunii. Aparent, dificil. Cel mai greu e să pășești singur. Doar o umbră eclipsată de soare.    Am învăţat că, oricât ai vrea, nu poţi face nimic din ce știi că-i va face rău persoanei dragi. Când iubești, nu există sacrificiu. Dacă iubești cu adevărat, îi lași mână li...

      În sinceritatea nesinceră, copacul dezgolit cu rădăcinile expuse îngropa sufletul. Frigul intrase în oase. Dar tu, ai dilatat pământul, știind că rana deschisă se cicatriza. M-ai îmbrăcat cu tine.      Secolele au trecut prin clipe și-am reînviat privindu-l pe Ozzy visând.     Frunzele dansează pe lacrimi de toamnă. Oare, sunt note uitate? Îți a scult răsuflarea prin timpanele nopții.     Da, iubirea curge osmotic în mine!

   Ares, te rog...    fugi!     Eu...             Ușile, ușile, le-am deschis. Ușile Infernului, pe care-l păstrez înlăuntrul meu.       Sunt hoinara care caută noaptea brațele ce au șerpuit-o (prima oară) în 14.        Îmi scot ochii să privești prin ei cum sângele mi se înnegrește în vene. Nu pot bloca memoria. Totul s-a terminat c-un inel. În verde e un chip străin.      Sunt hoinara care distruge himera (gropar al inimii sale). Doar o epavă...

       Ți-aș fi spus „salvează-mă!”, dar lasă-mă să cad în fisura cerului.        Revederea, din explozia rănilor, aduce urma înstrăinării. Te vei îmbăta cu suferința realizării, absorbind-o profund.          Brooke Shaden Photography       Chiar dacă în miezul iernii era cald, sub razele solare tremuri. Nu poți vedea Flacăra Divină.       Ai izbutit să privești o jumătate goală, crezând că-i un întreg. Eu am cunoscut detaliile din necuvinte. Am citit în verde.      Cu o singură atingere a degetelor, îți voi aduce chinul.      Ți-aș fi spus „salvează-mă!”, dar lasă-mă să cad în fisura cerului.

Brooke Shaden Photography        Scumpete, vino!...        Am simțit mereu cum mă urmăreai, deși ceața îți făcuse zid.        Dar, stai! Nu am învățat să pășesc înapoi. Fiecare parte din mine, îi aparține hadesului. De ce nu ai deschis porțile când stăteam în fața lor?        Privește! Buzele-mi roșii absorb sângele, trupul-mi alb e înfometat de viață. Ochii-mi reci sunt o iluzie. Maschează... Sunt un mort-viu.          Spune-mi, Ares! Acum, vii pe un drum descompus?

Foto de pe  Brooke Shaden Photography          Iubitule, cuvinte febrile se desprind de mine...       Știai că sentimentul cast, dinăuntrul meu, se îndrepta spre nemurire? În fiecare zi, urca o treaptă, țindându-te de mână. I-ai dat drumul. El a continuat să urce precum luna se-ncăpățânează să apară-n furtună. Până astăzi. Astăzi, stă pe treapta de ieri. Crezi că va începe să coboare?       Mi-am înhumat mâhnirea. Am vrut să visez. Am visat. Dragostea? Da!... Coșmarul din care nu vreau să mă trezesc. Dar m-am detașat de noi. Prin supliciu, am cunoscut frumosul care există în urât.       Mi-am regăsit umbra uitată la porțile trecutului.

Foto din arhiva personală                Am adunat lacrimile ploii în tulpină. Din mucegai, s-a născut o nouă viață.        Inima-mi e plină cu spini. Crezi că te vor înțepa? În seva lor, stă drogul. Descoperă-l sau fugi!      Ca să ajungi la eternitate, învăluiește-te în moarte. Ca să pătrunzi în bine, transpune-te în rău.       Pierzania e adusă de voința ta.       Ți-e frig?

     Semilună. Praful pasiunii cheamă târfa care te învie.      Ar fi fost ziua...trupu-mi, precum o petală, îl mângâie pe al tău. Pulsul accelerat îmi modelează sânii, până când buzele-și vorbesc între ele. Pendulăm în păcat.       Pășesc obligată în dimineață...      Cearceafuri neatinse. Am mai tras un fum din durere.

Foto de pe  Brooke Shaden Photography     Povestea începe cu „a fost odată”...     Prezența ta în cel mai bizar timp.     Am încercat să-ți lepăd armura și să-ți bandajez rănile, dar m-am distrus. Am izbutit târziu. Sunt în negru, nu pot merge mai departe.     Poveștile se termină, dar iubirea mea nu cunoaște sfârșit. Voi rămâne aici, așteptându-te.     Vreau să te învelesc cu dragostea mea...

Foto de pe  Brooke Shaden Photography       În căutarea luminii, mă înec în întunericul nopții precum o piatră în oceanul durerii.       Inima mea își pierde respirația. Sângerează.       Hades, durerea Demetrei s-a scurs peste iubirea noastră. Lacrimile ei m-au readus în Lumea muritorilor. Nu e ciudat că în moarte eram vie, pe când, în viață sunt moartă?         Timpul se desprinde de mine.         Nu pot să-mi revin fără tine.

      Foto de pe  Brooke Shaden Photography        Știu. Te-ai dezbrăcat de zâmbet. Lacrimile nu-ți pot ține de cald. Sunt cuburi înghețate care-ți acoperă domol inima.       Sunt aici. Așteptându-te.      Vreau să-ți încălzesc gheața, adormindu-te în brațele mele. Implozia iubirii îți poate pansa rănile?     Te vei dezbrăca de lacrimi. Îmi doresc să știi...Sunt aici. Așteptându-te.

              Puterile mă lasă... când ziua și noaptea se întâlnesc, iubindu-se. Celula gândurilor amare mă sugrumă.       M-ai prins cu ochii verzi, iar brațele tale mi-au echilibrat pașii. Da, mi-ai dărâmat zidul umbrelor din trecut! Dar...de ce taci?      Tăcerea-ți e glontele care-mi atinge inima cu brutalitate. Am nevoie de mângâierea cuvintelor tale, atunci când trupurile noastre nu-și pot vorbi.      De ce taci?

        „Cel mai frumos cântec vine pe furiș” reprezintă un dialog idilic care m-a dus cu gândul la „Luceafărul”. Dar nu se identifică cu el. Cei „vinovați” de apariția acestui volum de poezie, Mihaela Roxana Boboc și Tudor Cicu, și-au conturat personaje lirice într-un dialog dens. Teme comune, perspective distincte.      Vocea feminină vede dragostea prin ochii de mamă: „scrisorile se întorc în penița care le-a scris/ precum pruncul în pântecele durereii” (Istoria nu se scrie de două ori). Sensibilitatea feminină privește viața cu maturitate: „Taci, dragul meu,/ vorbește-mi despre călătorie ca și cum ai vorbi/ despre moarte” (Trenuri fără destinație). Totuși, nesiguranța îi umbrește gândul: „vei fi acolo/ să scriem povestea?” (Jurăminte de dragoste printre stabilopozi).       Vocea masculină își exprimă doleanța:  „Să fii a mea...și eu, povestea ta” (Vis de iarnă), dar, mai ales, cumpătarea: „universul nu e decât un spațiu/ ...

         Stelele de foc se adună într-un nor. Infernul strălucește în roșu, iar oasele reci se cuprind haotic. Mă privești cu ochi de sticlă...         Întunericul din privirile-mi e îngropat. Mi-am pus masca fericirii.  Pierdută în fanfara ploii, îmi îmbrățișez singurătatea.           De ce nu poți auzi țipătul surd al inimii mele? Sunt mortul care trăiește pentru iubirea ta.

     Mi-ai spus...că sunt o copilă. Dar gândește-te! La agonia prin care am trecut pentru tine. Prin putreziciune, am devenit zeiță.      Da, m-am cununat în moarte, știind că-mi vei fi extaz. M-ai dirijat cu puterea minții. Am trecut prin veacuri, ca să ajung la tine.    Alungă-mi visele! Vindecă-mi fiecare urmă cu buzele-ți reci. Spune-mi! Vrei?   Printre neguri, citesc fiecare vers din privirile-ți crude. Îți simt înflăcărarea veninoasă...

          De ce crezi că inima-mi e secată de lacrimi?    Urmărește-i picăturile! Coboară peste mormântul pe care-l sapă durerea.      Zeus m-a lovit cu fulgerele lui. Tu nu erai aici. Spre vindecare, am băut sângele lui Nessus.      Doar moartea-i nemuritoare. Azi, mă conduce la altar.     Asculta-mi! Cuvântul nespus... Melodie oferită de Dj Mihai Bodescu...

Melodia vă este oferită de Dj Mihai Bodescu...            Ești aici! Îți simt mireasma prin florile moarte. Ai venit să simțim noaptea...     Armonie divină. Viorile vântului adună petalele veștejite într-un întreg, acoperind goliciunea noastră. Prin înfierbânțeala buzelor, din jocul atingerilor indiscrete, începe dansul. Ne mișcăm pe partitura amorului.       La răsărit, greierii își termină concertul. Dispari...      Spune-mi! De ce după fiecare vis mă trezesc în pustiu?

  M ă lupt... cu gânduri care-mi umbresc lumina existenței. Îmi pierd credința-n mine.   Prive ște! Traversez pădurea în dansul disperării.   Pentr-un fir epic cu noi, îi îngenunchez lui Calliope când inima întunericului se arată. Cu fluierul ei, Euterpe vrea să ne sufle într-un vers, dar Melpomene întinde masca tragediei.     Știi... în lumea de nonculori tu-mi ești pata de iubire.    Clio hrănește negrul cu lacrimile ei. Din Cartea Timpului, a dispărut fila noastră. Invidia le-a făcut pe celelalte muze să treacă de partea lui Zeus.   Din sămânța calmului, s-a copt fructul furiei.