Treceți la conținutul principal

Drumuri separate?

        „Cel mai frumos cântec vine pe furiș” reprezintă un dialog idilic care m-a dus cu gândul la „Luceafărul”. Dar nu se identifică cu el. Cei „vinovați” de apariția acestui volum de poezie, Mihaela Roxana Boboc și Tudor Cicu, și-au conturat personaje lirice într-un dialog dens. Teme comune, perspective distincte.
     Vocea feminină vede dragostea prin ochii de mamă: „scrisorile se întorc în penița care le-a scris/ precum pruncul în pântecele durereii” (Istoria nu se scrie de două ori). Sensibilitatea feminină privește viața cu maturitate: „Taci, dragul meu,/ vorbește-mi despre călătorie ca și cum ai vorbi/ despre moarte” (Trenuri fără destinație). Totuși, nesiguranța îi umbrește gândul: „vei fi acolo/ să scriem povestea?” (Jurăminte de dragoste printre stabilopozi).
      Vocea masculină își exprimă doleanța:  „Să fii a mea...și eu, povestea ta” (Vis de iarnă), dar, mai ales, cumpătarea: „universul nu e decât un spațiu/ o înfundătură sublimă...”(Nu te opri...). Convorbirile cu Dumnezeu „Și totuși, nu înțeleg, Doamne,/ arunc piatra și ea mă lovește pe mine.” (Ce bine, ce bine ne stă nouă așa), trădează necesitatea de a înțelege pe deplin creația divină.
Pentru ea „singurătatea nu vine niciodată ca un musafir poftit/ să-i așezi dinainte inima și să-i spui/ locuiește-mă” (Cel mai frumos cântec vine pe furiș), iar pentru el „și peste o mie de ani acest cântec de dragoste/ îți va pândi trecerea ta pe furiș” (Mă gândesc că poate peste mulți ani).
           Frumoasa este adolescenta matură pentru care așteptarea trece dincolo de moarte „sunt mortul care-și plimbă degetele pe chipul iluziei,/ când ceasul a rămas suspendat în mâinile tale;/ te aștept să-mi scrii despre viață/ ca și când n-aș fi părăsit-o niciodată/ și m-aș fi născut femeie în pântecele iubirii;” (Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă). Dar iubitul depășește încântarea adolscentină, infiltrându-se în realitate „Vezi tu, fata frumoasă, fată a depărtărilor…Nici nu știi/ cum norii negri, rău prevestitori mi s-au cățărat în suflet/ ca iedera pe pereți./ Dar la fel de hotărât am mai dobândit ceva din poveste…/ De aceea, n-am să intru cu tine, fată frumoasă, în toamnă/ Aceste amăgiri sunt ca apele închipuite la orizont” (N-am să intru cu tine, singurătate, în toamnă).
      La sfârșit el are posibilitatea de a alege  „tu m-ai condus până la răscrucea poemului.” (În loc de adio...), iar ea așteaptă revederea „și-n loc de adio îți spun doar: va urma!” (...Va urma).

        Mihaela Roxana Boboc și Tudor Cicu reușesc să inducă cititorului fiori, pentru a citi mai departe. Frumusețea volumului incită prin stilulurile bine conturate ale autorilor. Drumurile separate duc pe un drum comun. Drumul poeziei.
Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

TIMPUL IUBIRII

Volumul de debut al Laurei Cozma - „Lama dulce a timpului” - reprezintă un exerciţiu poetic profund şi îndelung exersat, un demers liric consistent, desfăşurat pe parcursul unor ani de acumulări lirice ce văd, în sfârşit, lumina tiparului. Cele două secţiuni ale cărţii: „Unicus” şi „Particula C” sunt precedate, fiecare, de un mic text „cheie” care apropie cititorul de sensul sacru al iubirii reliefat în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel : „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (1); Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. (2)... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (13)”... În textul de deschidere al primei secvenţe a volumului, cotidianul devine o căutare a sensului existenţei: „A...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Doar noi

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor, hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz  ne urmărește cu un fel de vino-ncoace. Simulez bine, privesc complice norii, vorbind cu tine, Maia, până ți se face somn și ne legănăm în brațele vântului de parcă am asculta simfonia nr.5  de van Beethoven. Te pun în căruț, se produce boom-ul: ea vine, se așează pe bancă, încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii, întreabă cum e să fiu mamă. – Să vă spun drept, e super! Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul  în spate, de frica urmelor. Mă ascund în clipirea unui semafor, plâng, plâng, plâng, până la epuizare, tot așa. Imaginația dansează-n farse uneori, a cere ajutor e visul care am fost crescută să nu îl cer. Totuși, l-am cerșit (o dată), s-a schimbat în miraj. – A fi mamă poate fi și frumos!? – Nu există „poate fi”, este magnific. Nici poemele care vor erupe din mine peste 33 de ani nu pot descrie această fericire. Mă trezesc, mă joc  de-a baba oarba cu destinul....
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe