I

 

    









Prietene, vei spune că sunt puternică. Dar te-ai gândit că ne obligă cruzimea vieţii? În oglindirea ei, suntem slabi. Fie că dorinţele se usucă fără să vrem sau rostim neputincioși ultimul la revedere, niciodată, oricât de înţelepţi am fi, nu vom fi pregătiţi pentru ce va urma. Ne maturizăm nevoit și încercăm să iertăm. Dar nu reușim să ne iertăm pe noi înșine.

    Am încercat să zâmbesc, dar a mai apărut încă un nor. Am încercat să spun că toate trec, dar o lacrimă mi-a picat pe obraz. Oare sufletul meu pereche s-a născut cu mult înainte să fiu?

   Uneori, remarc cum poetul ţine muza strâns de mână și pășesc pe treptele vieţii, împotriva furtunii. Aparent, dificil. Cel mai greu e să pășești singur. Doar o umbră eclipsată de soare.

   Am învăţat că, oricât ai vrea, nu poţi face nimic din ce știi că-i va face rău persoanei dragi. Când iubești, nu există sacrificiu. Dacă iubești cu adevărat, îi lași mână liberă, chiar dacă nu ești tu calea pe care simte că trebuie să pășească. Pentru că fericirea persoanei dragi, însemnă și fericirea ta.

  O femeie nu are nevoie lângă ea de cineva care să-i mimeze fericirea. Ea are suficientă putere să întâmpine fiecare problemă singură și cu zâmbetul pe buze.

  Auzim că nu contează trecutul. Da, nu contează! Dar dacă el este și în prezent, atunci contează! Poate că de cele mai multe ori suntem nevoiți să renunțăm și trebuie să fim puternici fără să fim.

Putem merge mai departe când suntem gata să lăsăm trecutul în trecut. Altfel, riscăm să ne pierdem prezentul, și chiar pe noi.

  Cel mai greu e să-i rămâi fidel singurătăţii. Emoţiile sunt o explozie a existenţei noastre. Dacă am reuși să stopăm umezirea globului ocular cu supremaţia zâmbetului, am putea fi un Aristotel care ar elibera cosmosul jigărit de inepţia noastră.

  Viaţa e grea, dar liniștea vine doar atunci când ești înconjurat de iubire...