Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor, hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz ne urmărește cu un fel de vino-ncoace. Simulez bine, privesc complice norii, vorbind cu tine, Maia, până ți se face somn și ne legănăm în brațele vântului de parcă am asculta simfonia nr.5 de van Beethoven. Te pun în căruț, se produce boom-ul: ea vine, se așează pe bancă, încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii, întreabă cum e să fiu mamă. – Să vă spun drept, e super! Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul în spate, de frica urmelor. Mă ascund în clipirea unui semafor, plâng, plâng, plâng, până la epuizare, tot așa. Imaginația dansează-n farse uneori, a cere ajutor e visul care am fost crescută să nu îl cer. Totuși, l-am cerșit (o dată), s-a schimbat în miraj. – A fi mamă poate fi și frumos!? – Nu există „poate fi”, este magnific. Nici poemele care vor erupe din mine peste 33 de ani nu pot descrie această fericire. Mă trezesc, mă joc de-a baba oarba cu destinul....
ai aflat
RăspundețiȘtergereomule,
iubirea cea mare
a venit și la tine
n-ai știut
și cuvântul a dispărut
]n ad\nc de mare
cum de n-ai știut ,
cum de nu l-ai păstrat
copil nevinovat,
zămislit la un țărm oarecare
acum caută,
caută-CUVANTUL
e lipit pe sufletul tău
acolo unde sunt darurile
hăruite ție de Dumnezeu.
-Nu-i nimic, spune poetul…
firul de nisip
cuvântul sfânt
rătăcit în mare
l-am regăsit
și l-am pitit în cuvânt”