Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț, lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm.
ai aflat
RăspundețiȘtergereomule,
iubirea cea mare
a venit și la tine
n-ai știut
și cuvântul a dispărut
]n ad\nc de mare
cum de n-ai știut ,
cum de nu l-ai păstrat
copil nevinovat,
zămislit la un țărm oarecare
acum caută,
caută-CUVANTUL
e lipit pe sufletul tău
acolo unde sunt darurile
hăruite ție de Dumnezeu.
-Nu-i nimic, spune poetul…
firul de nisip
cuvântul sfânt
rătăcit în mare
l-am regăsit
și l-am pitit în cuvânt”