Laura Cozma

 în fiecare viață există o felie de lumină ce aduce un punct negru când eram mică mergeam  cu mireasma fericirii strâns de mână și încălzeam asfaltul niciun copil nu auzea țipătul surd crescut în mine precum un trandafir doar tata știa - mă lua în brațe  înainte ca țepii să se desprindă de mine  ei cunoșteau doar gingășia – la fel și eu azi merg de mână cu singurătatea orele de lumină au devenit un basm punctul negru s-a schimbat în soare viața mai învie?

Mai bine taci. Cuvintele sunt ca o sabie cu care despici cruzimea  în trei felii de pizza. Prima puțin picantă - gonește speranța celorlalți că într-o zi vor fi și ei buni la ceva nesemnificativ. A doua presărată cu piper negru - pentru a alunga oamenii din jur și a rămâne un singur degustător, tu. Ultima felie plină de ciuperci - otrava sau preaslăvirea cu minciună. Faci un copil să renunțe când întorci farfuria goală ca și cum el nu și-a dorit  niciodată nimic. Cred că perfecțiunea e pentru tine o mare imperfecțiune.  Devii o altă specie a umanității, sperând să prinzi durerea de gleznă. Atunci poemele ți-ar izvorî veșnic din galaxia duplicată în L. Umbra neagră a gurii spunea că sunt femeia fixată definitiv la țărmul inimii, femeia pe care nu o vei înlocui niciodată. Dar noaptea te sărută pe buze, după petrecerea din club cu prietenii patul gol e umplut cu următorul trup. Inima se golește tot mai mult, iar pisica supraveghează de pe blocul 28 B. Dacă ai fute

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea

      - ar trebui să-mi ții respirația la capătul mănunchiului de lujeri carbonizați de lumină -ar trebui să-ți pui lentile negre în așteptarea miliardelor de secunde alergând cu spatele -ar trebui să înveți farsi să le asculți cântecul revărsat prin mareea de maci   viața adevărată e ruptă de firul întâmplărilor cuvintele nu se văd deseori din cauza oamenilor oricum am farda metaforele oricâte octave de tristețe ar urca prin ei oricând ar ofta orgile în catedrale prin tuburi lungi ca niște canalizări metropolitane în care copii născuți de niciunde își injectează lumină   -nu ești un simplu fluture așezat pe granule de lumină ești sindromul lui   -ai putea aduce înapoi clinchetul primei zile în care femeia își întindea pielea să cuprindă Pământul într-o îmbrățișare poem scris de Laura Cozma & Laurențiu Belizan

Ți s-a întâmplat să oferi tot ceea ce ai mai bun și frumos din tine și să nu te simți apreciat sau să simți că nu mai faci față problemelor? În fiecare frumos există o umbră, dar ea îi dă măreția. Bucură-te de fiecare vers al vieții tale! Începe să visezi. Lasă totul în urmă și fugi în căutarea ta, pentru că tu ești singurul care poate alege persoana autentică din interiorul tău. Eu, când simt că nu mai pot, plec departe de lume. Îmi țin viața de mână și mă bucur de fiecare rază de soare care îmi cade pe față sau fiecare lacrimă scursă de nori. Dar unde să merg prin pandemie? În pană de idei, am plecat pe un răpăit de ploaie, în Brăila. Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele „Drinago” într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, „Libro del conoscimiento” (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Din vremuri imemoriabile, locuitorii Brăilei s-au ocupat cu

- te-am prins de picioare dar mă simt singură pentru că sunt? - nu ești eu sunt cu tine - sunt sigură că zilnic deschid ochii în negură perna alăturată e înfășurată cu mirosul ideii neîmplinite de a oferi lumii un parfum al ph-ului pielii mele lăptoase - sunt aici - nu ești poate am probleme cu auzul și văzul poate trebuie să-mi pun ochelarii să văd un răspuns monosilabic ori să îmi cumpăr un aparat aș descifra codul tăcerii oare trebuia să cochetez cu medicina? mi-aș fi înțeles problemele nenăscute? am fost sătulă picăturile roșii dansau sacadat pe chiuveta albă acum doar le simt adunate în punctul care o să facă un boom atunci o să știu cum trăiește omul fără creier și poate aș înțelege de ce te-am prins de talpa piciorului singurătate tu ești muză a inspirației? ah! ce mi-aș dori să-mi pun gândurile în lesă

Cu acest volum de debut, Laura Cozma își face apariția ca o picătură de rouă pe geana unei dimineți de mai. La o cafea cu timpul, autoarea se destăinuie prin versuri care opresc în loc și cel mai grăbit călător. Fiindcă iubirea, că despre această  „lamă dulce a timpului”  ne vorbește Laura, este diamantul din pieptul vieții, flacăra pe care nicio furtună n-o poate stinge, drumul pe care orbii zăresc lumina, iar curajoșii devin alpiniști pe Everestul cuvântului. Și cât de confortabil este locul pe care autoarea l-a ales: poezia! Convinsă că geografia stărilor poate forma lejer continente de suflet, Laura lasă marea să sărute țărmul, Carul Mare să-i brăzdeze pieptul, umbrele să joace șah cu felinarele. Însă ne dezvăluie că și reginele îngenunchează uneori. Putem vedea asta într-o fotografie superbă, surprinsă de poetă. Poți ghici locul lor de refugiu, după drumul cu albăstrele ivit din senin. Ori după cercul de foc care se ridică deasupra pământului, și aleargă toți norii deod

Volumul de debut al Laurei Cozma - „Lama dulce a timpului” - reprezintă un exerciţiu poetic profund şi îndelung exersat, un demers liric consistent, desfăşurat pe parcursul unor ani de acumulări lirice ce văd, în sfârşit, lumina tiparului. Cele două secţiuni ale cărţii: „Unicus” şi „Particula C” sunt precedate, fiecare, de un mic text „cheie” care apropie cititorul de sensul sacru al iubirii reliefat în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel : „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (1); Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. (2)... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (13)”... În textul de deschidere al primei secvenţe a volumului, cotidianul devine o căutare a sensului existenţei: „A

Renacimiento e ciudat cum dragostea trăia în noi /două trupuri asimetrice unul împins în abis celălalt așteptând absolutul la semafor ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor până-n ventriculul stâng băiatul cu ochii verzi rătăcește în intersecție cu o lanternă durerea străpunge bitumul ca un buldozer Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce mai poti spune despre moarte? lumina nu se adăpostește după întuneric și respiră greu lângă el ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris azi dimineață pulsul i s-a oprit acum am văzut lumina pentru prima dată doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățisare   Renacimiento it’s strange how love inhabited us / two asymmetrical bodies one pushed to the abyss the other stopped at traffic lights, waiting for the Absolute the street’s echo penetrates the tips of my fingers all the way up to the left ventricle a green-eyed boy wanders in the intersection with a lantern

Lama Dulce a Timpului ceva din mine mă împinge să privesc cum noaptea geme ușor înspre zi cerneala se desprinde de omul vitruvian ca un avatar mă privești așa cum un copil atinge o jucărie nouă te ascunzi în mine de tornada secundelor care sapă riduri și usucă inimi câteodată îmi mulțumești că te-am resuscitat ne dezgolim de răni când limbile ceasului se despică clipind a miere cu venin iar tu intri și mai puternic și mă străbați într-o apoteoză a timpului care te-a învățat în sfârșit să mă iubești The Sweet Blade of Time something in me urges me to contemplate the whisper of night into day like an avatar, the ink migrates from the Vitruvian Man you watch me the way a child touches a new toy you take shelter in me from the tornado of moments that carves wrinkles and desiccates hearts sometimes you thank me for reviving you we expose our wounds when the tongues of the clock fork spitting poisonous nectar and you pus

mă gândesc cum ar fi ca pământul să guste din paleta unui pictor să fim un arbitru al celuilalt și să ne măzgălim unul pe altul eu ți-aș solidifica toate culorile într-o pată picturală pentru ca imaginarul să fugă cu toate viețuirile de geniu nebun ochii verzi i-aș fasona într-o lacrimă de lumină oare tabloul creierului se rupe în viață? câteodată nu puteam suporta imaginea din oglindă acum văd culorile desprinzându-mi-se de trup precum un alt eu stă prins de halatul eternului alb Art of Dystopia

Dragule, te-ai gândit vreodată ce este viața? Eu cred că este un poem scris pe nori. Un poem pe care încercăm să îl rescriem după fiecare furtună, pentru că tindem mereu spre perfecțiune, doar că acest lucru nu e posibil fără un miracol. Perfecțiunea stă mereu în umbra existenței noastre, perfecțiunea este în mâna celui care ne îndrumă pașii. Miracolul apare atunci când credința noastră este adevărată, iar miracolul este veșnic. De ce testamentul nemuririi a fost scris prin vorbele sacre? Deoarece omului ia fost dăruită o clepsidră, pentru a găsi magia otrăvitoare a iubirii. De aceea, noi suntem vinovați de fericirea noastră! Iar fericirea, nu stă în lucruri, ci în oameni. Și e foarte greu să găsim grăuntele de aur în nisip. E greu să ne găsim jumătatea, fiindcă dacă iubim o persoană și ea nu simte la fel, nu o putem obliga să ne dăruiască ceea ce i-am oferit. E foarte greu să găsim un prieten adevărat. Nu toți pot simți și vedea aceleași lucruri ca noi.

Puteți să faceți o comparație între generații? Credeți că ne îndreptăm spre bine sau totul e din ce în ce mai rău? Fără să vreau fac comparație între generații, și poate datorită faptului că am fost în școli mari, de renume (începutul la Școala Ajutătoare de băieți, dar au urmat Școala nr. 15, Liceul Pedagogic, CNME Buzău) am avut de-a face cu o anumită categorie de elevi. Elevi interesați de învățătură, elevi serioși, preocupați de viitorul lor. Diferă societatea și evoluția care are un parcurs al ei, în condiții de democrație. Nu știu dacă ne îndreptăm spre bine sau spre rău, societatea merge înainte, iar noi trebuie să ne adaptăm. Trebuie să o facem cât mai bine cu putință și să dăruim tot ce avem mai bun din noi.  Știu că ați organizat foarte multe proiecte, chiar și din ipostaza de inspector școlar. Ați putea să ne povestiți despre un proiect de suflet? În cariera mea, am organizat eu însămi foarte multe proiecte, sau am asigurat consultanță. Am scris și gest