Treceți la conținutul principal

Călător prin Brăila - altfel



Ți s-a întâmplat să oferi tot ceea ce ai mai bun și frumos din tine și să nu te simți apreciat sau să simți că nu mai faci față problemelor?

În fiecare frumos există o umbră, dar ea îi dă măreția. Bucură-te de fiecare vers al vieții tale!
Începe să visezi. Lasă totul în urmă și fugi în căutarea ta, pentru că tu ești singurul care poate alege persoana autentică din interiorul tău.

Eu, când simt că nu mai pot, plec departe de lume. Îmi țin viața de mână și mă bucur de fiecare rază de soare care îmi cade pe față sau fiecare lacrimă scursă de nori.
Dar unde să merg prin pandemie? În pană de idei, am plecat pe un răpăit de ploaie, în Brăila.

Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele „Drinago” într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, „Libro del conoscimiento” (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 și Angelino Dulcert, 1339).
Din vremuri imemoriabile, locuitorii Brăilei s-au ocupat cu agricultura, creșterea animalelor și pescuitul pe malul vestic al Dunării. Un velier, stema orașului Brăila, a fost simbolul comerțului, ocupația principală a locuitorilor din această zonă. În 1836, Brăila a fost declarat port-liber. –sursa wikipedia
De aceea, ce credeți că am vizitata prima dată? Faleza. Pentru că dorul de mare, dorința puternică de a revedea o părticică a firescului, m-a fascinat. Briza m-a revigorat și spiritul de aventurier a reîviat în mine. Așa, am descoperit și că vasele din port nu sunt ținute la mal doar de ancoră, ci și de un board care poate susține câteva vase.

Ce am mai reușit să văd din Brăila în cele câteva ore? Centrul, unde clădirile vechi m-au purtat în timp, Teatrul Maria Filiotti (pe care, din păcate, l-am văzut doar de afară) și aleea plină cu umbreluțe.

Tu pe ce meleaguri călătorești în această perioadă?


















Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

TIMPUL IUBIRII

Volumul de debut al Laurei Cozma - „Lama dulce a timpului” - reprezintă un exerciţiu poetic profund şi îndelung exersat, un demers liric consistent, desfăşurat pe parcursul unor ani de acumulări lirice ce văd, în sfârşit, lumina tiparului. Cele două secţiuni ale cărţii: „Unicus” şi „Particula C” sunt precedate, fiecare, de un mic text „cheie” care apropie cititorul de sensul sacru al iubirii reliefat în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel : „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (1); Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. (2)... Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (13)”... În textul de deschidere al primei secvenţe a volumului, cotidianul devine o căutare a sensului existenţei: „A...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Doar noi

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor, hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz  ne urmărește cu un fel de vino-ncoace. Simulez bine, privesc complice norii, vorbind cu tine, Maia, până ți se face somn și ne legănăm în brațele vântului de parcă am asculta simfonia nr.5  de van Beethoven. Te pun în căruț, se produce boom-ul: ea vine, se așează pe bancă, încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii, întreabă cum e să fiu mamă. – Să vă spun drept, e super! Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul  în spate, de frica urmelor. Mă ascund în clipirea unui semafor, plâng, plâng, plâng, până la epuizare, tot așa. Imaginația dansează-n farse uneori, a cere ajutor e visul care am fost crescută să nu îl cer. Totuși, l-am cerșit (o dată), s-a schimbat în miraj. – A fi mamă poate fi și frumos!? – Nu există „poate fi”, este magnific. Nici poemele care vor erupe din mine peste 33 de ani nu pot descrie această fericire. Mă trezesc, mă joc  de-a baba oarba cu destinul....
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe