Volumul de debut
al Laurei Cozma - „Lama dulce a
timpului” - reprezintă un exerciţiu poetic profund şi îndelung exersat, un
demers liric consistent, desfăşurat pe parcursul unor ani de acumulări lirice
ce văd, în sfârşit, lumina tiparului.
Cele două
secţiuni ale cărţii: „Unicus” şi „Particula C” sunt precedate, fiecare,
de un mic text „cheie” care apropie cititorul de sensul sacru al iubirii reliefat
în Epistola întâia către Corinteni a
Sfântului Apostol Pavel: „De aş grăi
în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare
şi chimval răsunător (1); Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş
cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii,
iar dragoste nu am, nimic nu sunt. (2)... Şi acum rămân acestea trei: credinţa,
nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (13)”...
În textul de
deschidere al primei secvenţe a volumului, cotidianul devine o căutare a
sensului existenţei: „Ai privit vreodată
cerul și ți s-a părut că este negru? Ai crezut că cineva a mușcat din soare,
iar razele lui au dispărut? Gândește-te! În viaţa fiecăruia, durerea şi
fericirea urcă și coboară, se întâlnesc într-un
punct, alcătuiesc un dublu helix (spirala) care celebrează însăși viața. Pentru
că viața e ca o frânghie, dacă firele încep a se rupe, unul după altul, trebuie
să înveți să-i faci un nod și să mergi mai departe.”
Al doilea text,
cel din „Particula C”, sugerează
„devenirea întru fiinţă” (vezi Constantin Noica): „Ce este important? Să nu uiți cine ești, ce ți s-a revelat în
diminețile cu miros de iarbă proaspăt tăiată, în serile în care cuvintele au
revenit în palmele tale. Știu... când chihlimbarul tristeții acoperă inima, e
mai simplu să renunți la tine decât să mai lupți pentru ceea ce iubești. Dar
este greu să-i rămâi fidel singurătăţii.”
Cele două
imagini ale „timpului iubirii” sunt complementare, vizând, în „Unicus” timpul
sacru, primordial - acel „illo tempore”
invocat de Mircea Eliade, pe care fiinţa umană îl intuieşte fără a-l putea
defini, el făcând parte din misteriosul echilibru dintre Eros şi Thanatos,
simbolizat de piramidă, şi de primordialitatea unei „antichităţi” genetice: „ne-am născut pentru cer/ dar pe Platoul
Gizeh preoții/ caută stropi de viață-n mastabas” (resurecţie). Imaginea iubitului, văzută în oglinda memoriei,
devine cea a Faraonului Zeu: „te urmăresc
bărbierindu-te/ iar gameții încep să cânte la castaniete/ corabia lui Keops
merge înapoi/ ridurile tale au fost afluenți ai Nilului”, iar viaţa triumfă
în culorile fascinaţiei ascunse în piramidă: „din pereții de marmură sare o gazelă/ direct în irişii tăi de culoarea
setei (...) / ea / geamăna mea resorbită într-o altă viață/ care te-a ales tot
pe tine” (resurecție).
Piramida este o
poartă spre acel „dincolo” al iubirii, în care secunda devine eternitate: „timpul stă înfășurat/ în cămașa de forță a
faraonilor” (maktub).
Precum în
excelentul poem „unicus”: „...este de fapt prima minune a lumii/ oare
dacă se va opri a doua oară/ o să uit că exiști?/ poate ar trebui să iau frica
în brațe/ să o îmbrac cu sentimentele tale (...) străina (alteritatea
fiinţei – n.n.) are ochii pictați precum
regina egipteană/ buzele mușcate până la sânge/ s-au îmbătat de trupul tău
unicus/ și așteaptă războiul lumilor(...) / când veninul viperei ajunge-n
cotloanele minții (...) / atunci aș vrea să cred că ești/ un fel de faraon al
dragostei/ știi? sunt un trup incomplet fără tine/ restul sunt ziduri”.
O imagine a lui Ra îşi revigorează forţa de sugestie nu
prin măreţie, ci prin ceva mult mai profund, precum suferinţa iubirii: „încă țin soarele-n palme/ dar câteodată
mi-e frig/ frigul acela dinainte de tine/ și frigul stă aninat între degete/ ca
o pânză de păianjen” (contrapunct);
sau: „urlă lupii!/ răsăritul evadează din
noi/ prin perete de fum/ lumina geme” (iubire
în întuneric – diez)
În coridoarele
subterane ale „găurilor de vierme” din Valea Regilor, Egiptul îşi teleportează
mitologia nemuririi într-un continuum spaţio-temporal, începând de la Adam până
într-un „acum” al rememorării: „în
catacombele gândului șobolanii/ se hrănesc din trupul meu putrezit/ râzi dar nu
știi că te vei împleti în mine/ cu plânsul unui copil nenăscut” (Adam); „acum știu morții trăiesc pe
pământ/ ei n-au nevoie să lege-n lanțuri cuvinte/ necuvintele-s ardente” (inferno); „într-o noapte / am capturat durerea şi i-am pus botniţă / atunci am
simţit focul arzând în apă/ şi Raiul s-a întredeschis”; „ziua de ieri se
îngroapă în cea de azi/ plânsul copilului nedorit se aude/ din pântecul mamei/
pe scena de foc actorul încă repetă/ peste câteva minute publicul pedant/ va
căuta himera în nimic/ ei nu văd din gură le ies hiene/ ce se mănâncă între ele
plouă” (action); „în Capela Sixtină femeile / înjunghiate de
lumină/ respirau prin branhiile peştilor / scufundaţi în cer” (catharsis).
Păstrând „firul
roşu” al iubirii drept temă, partea a doua a volumului („Particula C”), introduce o altă viziune temporală, la fel de
misterioasă şi relativă, pe care cineva o numea „Fizica cuantică a mecanicii Domnului”.
Este un „univers” cu legi necunoscute şi stranii pe care ştiinţa umană abia a
început să le descifreze: „în firidele
întunericului aștept/ să mă îmbrac în brațele tale (...) / suntem două
particule cuantice/ sfidând incertitudinea/ ne studiază în laboratorul din Cern/
și nu se dumiresc/ toarnă cu pipeta întuneric peste noi/ ne ciocnim stârnind
paradoxuri/ ei nu știu că în noi încolțește lumina/ când ne zdrobim de umbră (...)/
știu/ moartea dă dependență/ dar eu trăiesc prin tine/ altfel/ sunt doar un
trup amputat de sentimente” (particula
c).
Regăsim aici
ipostazele dualităţii, într-o viziune renascentistă, cel mai adesea picturală:
eternitatea şi neantul, speranţa şi disperarea, lumina şi întunericul, fericirea
şi suferinţa: „privești/ privești/
privești/ cum moartea intră în mine / ca un nisip alb și fin (...) vino! pentru
tine aș putea fi vasul smălțuit/ din care da Vinci încă bea apă” (Alter ego) şi, mai ales, aşteptarea: „am așteptat atâtea veacuri reîntâlnirea/
drogându-mă cu amintirea modelării lui/ dintr-o bucată de lut/ colorându-l/ azi
mi-e dor de mine mai mult decât de tine (...)/ așa am devenit un robot fără
amintiri și dorințe/ oamenii de pe stradă judecă fără să cunoască/ durerea din
spatele înfățișării de înger/ sunt ceea ce ești atunci când nu mai ești” (Paradox).
Iubitul este,
aşadar, chiar şi absenţă, sau „o statuie/
în interiorul ei stă viața.” Cotidianul fisurează, totuşi, această
depărtare ideatică, făcând cumva infinitul mai suportabil: „trăim tragedia veselă/ respirăm/ mergem/ plângem (...)/ încerci să
evadezi din scena vieții/ și să rămâi după cortina cerului/ respirația/
zâmbetul/ pielea devin un fel de aplauze ale deșertului/ sorbi din mine/ precum
un muribund/ ultima picătură de lumină (...)/ ai orbit de prea mult alb/
moartea nu este singura veșnicie/ ascunsă în noi” (aș vrea ca până în
ultima zi).
Aşadar, poezia
Laurei Cozma face parte, indiscutabil, dintr-un destin literar asumat cu
seriozitate şi, suntem convinşi, ecourile ei vor confirma valoarea poetei, care
mărturiseşte: „eu am târât după mine durerea/
într-o rochie albă/ deschizându-i brațele nemuririi ei”
În final, mai
cităm fragmente din câteva poeme, în măsură să argumenteze părerile noastre
despre autoare: „nu putem/ nimic nu poate
hrăni monstrul (...) eu/ cum aș putea spune timpului/ să plece un timp și să
aștepte?/ nu pot/ nimic nu poate ucide monstrul/ se hrănește cu tine” (în translucid); „la Notre-Dame/ cocoșatul este un Romeo/ prins în lumina întunericului/
jos în piaţă Julieta îşi/ smulge hainele/ îi face o plasă subţire/ rezistentă
la saltul din turlă (...) / doar tu/ îmi vezi buzele muşcate de amurg/ lumea
râde” (saltul din turlă).
Şi, un poem
integral, intitulat erotikon: „lumina întinde cearceaful/ brațele tale îmi
sfărâmă trupul/ brațele tale sunt singura dimensiune a universului/ culorile
fac implozie în cutele lumii noastre // m-aș putea destrăma/ ca să devin membrana inimii tale/
dar nu mai e timp/ tăcerea este piatra/ care alungă pânza de paianjen dintre
noi și ei/ simt cum mă pierd în mulțime.”
©Lucian
Mănăilescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu