Laura Cozma

pășesc printr-o mahala cabotină ca un mușuroi rectiliniu lipitorile îmi sug sângele din creier dar ochiul stâng al lui Horus mă veghează /rana mi se curăță în lumină merg merg merg lăsând în urmă dâre ale viitorului în față apare un șotron maiestuos start/ întru în joc fiecare pătrat e trapta către / o lume la viața a șaptea prima treaptă este o pereche de papuci din papirus pe care tălpile tale sprijină lumea în a doua ți se îndoiesc genunchii a iubire înaltă când pe a treia încheietura mâinii tremură degetele lungi colorează oamenii la puterea a patra pentru cea de a cincea suflare atunci inima îți este un șase care se rotește amețitor  al șaptelea pas m-a învățat ieșirea din tine /așa cum mi-am învățat propriul buzunar am înțeles  / nicio durere nu e mai mare ca tine doar tu ai fost stâlpul care m-a ținut dreaptă deasupra întunericului

poți vedea punctul alb al negrului? microscopic precum un ovul fecundat pe care mama l-a tăiat din rădăcină ai citit toate rândurile scrise de Hugo din romanul acela cu un happy end fals fără să înțelegi vibrația neliniștii durerea nu poate fi trasă la indigo trăim tragedia veselă respirăm/ mergem/ plângem dar o mamă își vinde dinții pentru pruncul cu sindromul down zâmbetul ei urcă în mulțimea de lacrimi când întinde mâna spre cer încerci să evadezi din scena vieții și să rămâi după cortina cerului respirația/ zâmbetul/ pielea devin un fel de aplauze ale deșertăciunii sorbi din mine precum un muribund ultima picătură de lumină știu ar trebui să rămânem despuiați în paradis doar eu pot suporta iubirea ta electrică sunt îmbibată cu tine totuși câteodată vreau să intru în trupul tău să te duc până la capătâiul adevărului ai orbit de prea mult alb moartea nu este singura veșnicie ascunsă în noi

Dante aș vrea să-ți măsor fiecare pas de la disperare până la împlinire de la ură până la iubire din nimic s-a născut acest grăunte rogvaiv din care a țâșnit durerea am fost meduza care te-a înțepat în piept cu otrava unui Krait sunt nopți în care mă lovesc de zile și zile cu care strivesc nopțile când încă încerc să țin firul întins dorul - jumătate apă/jumătate vânt sculptează neasemuit de ciudat ghețarul acesta dintre noi am înțeles chiar dacă prea târziu că sunt mult mai frumoasă în tine acum știu morții trăiesc pe pământ ei n-au nevoie să lege-n lanțuri cuvinte necuvintele-s ardente Dante am devenit un alt tu iar tu ești liniștea dinlăuntru’ meu

în taverna cu rafturi de cărți lumina se agață-n pictograma perețilori calzi iar desenele copiilor zâmbesc în filigranul culorilor noi două trupuri amputate de sentimente surpăm vremelnic dragostea excizând cuvinte unul din altul până când limbile ceasului se mușcă între ele vinul pătrunde-n venele noastre și-mi spui dulce-amar că ar trebui să învățăm cântece vechi bollywoodiene poate într-o zi ne vom regăsi în fața porților tăioase sângele irupe creierul meu când chelnerul îți face cu ochiul tu nu știi! tu ești tabloul lumii ascunse eu doar vopseaua ce i-a dat viață oare am început să cred? câteodată am impresia că porți în tine văpaia meningelui meu

simți? ești roata pe care am tras lumina scrutez cu rea-credință oglinda mării străina are ochii pictați precum regina egipteană buzele mușcate până la sânge s-au îmbătat de trupul tău unicus și așteaptă războiul lumilor împletit în fire de dor când veninul viperei ajunge-n cotloanele minții plăsmuiești sânii iar ea moare în focuri și reînvie din cenușă merge spre tine din tine în tine atunci aș vrea să cred că ești un fel de Samuel Morse al dragostei știi? sunt un trup incomplet fără tine suntem noi înșine doar unul în celălalt aici acum celălalt în unul pururea și prosforăm pe Pământ o parte din noi celebrăm întoarcerea iubirii risipitoare doar eu sunt cetatea cucerită cu adevărat restul e vânare de ziduri

(Laura Cozma & Laurențiu Belizan) timpul a intrat în travaliu deschid ochii în lichidul lui sepulcral ca un prunc presimțindu-și nașterea dincolo oamenii aleargă difuz    inorogi împiedicați nechează sălbatec furia și zgomotul se aud tot mai înalt și mai verde de parcă Pământul și-ar fi dat întâlnire cu o cometă de gheață o parte se-neacă în spasme prelungi cealaltă se îmbracă iute în negru iar căprioarele fug din fața plasmelor uitându-l pe Bambi mai   este timp mai este timp să vezi soborul mașinilor zâmbind să vezi urșii scormonind tomberoanele civilizației de carne savanții mai au timp să-l cloneze pe Buonarotti el mai are marmură să sculpteze o altă Pietà pe care Dumnezeu o privește absent cu gândul la Cină...

ceva din mine mă împinge să privesc cum noaptea geme ușor înspre zi cerneala se desprinde de omul vitruvian ca un avatar  mă privești așa cum un copil atinge o jucărie nouă te ascunzi în mine de tornada secundelor  care sapă riduri și usucă inimi câteodată îmi mulțumești că te-am resuscitat ne dezgolim de răni când limbile ceasului se despică  clipind a miere cu venin iar tu intri și mai puternic și mă străbați într-o apoteoză a timpulului care te-a învățat în sfârșit să mă iubești