Laura Cozma

în taverna cu rafturi de cărți lumina se agață-n pictograma perețilori calzi iar desenele copiilor zâmbesc în filigranul culorilor noi două trupuri amputate de sentimente surpăm vremelnic dragostea excizând cuvinte unul din altul până când limbile ceasului se mușcă între ele vinul pătrunde-n venele noastre și-mi spui dulce-amar că ar trebui să învățăm cântece vechi bollywoodiene poate într-o zi ne vom regăsi în fața porților tăioase sângele irupe creierul meu când chelnerul îți face cu ochiul tu nu știi! tu ești tabloul lumii ascunse eu doar vopseaua ce i-a dat viață oare am început să cred? câteodată am impresia că porți în tine văpaia meningelui meu

simți? ești roata pe care am tras lumina scrutez cu rea-credință oglinda mării străina are ochii pictați precum regina egipteană buzele mușcate până la sânge s-au îmbătat de trupul tău unicus și așteaptă războiul lumilor împletit în fire de dor când veninul viperei ajunge-n cotloanele minții plăsmuiești sânii iar ea moare în focuri și reînvie din cenușă merge spre tine din tine în tine atunci aș vrea să cred că ești un fel de Samuel Morse al dragostei știi? sunt un trup incomplet fără tine suntem noi înșine doar unul în celălalt aici acum celălalt în unul pururea și prosforăm pe Pământ o parte din noi celebrăm întoarcerea iubirii risipitoare doar eu sunt cetatea cucerită cu adevărat restul e vânare de ziduri

(Laura Cozma & Laurențiu Belizan) timpul a intrat în travaliu deschid ochii în lichidul lui sepulcral ca un prunc presimțindu-și nașterea dincolo oamenii aleargă difuz    inorogi împiedicați nechează sălbatec furia și zgomotul se aud tot mai înalt și mai verde de parcă Pământul și-ar fi dat întâlnire cu o cometă de gheață o parte se-neacă în spasme prelungi cealaltă se îmbracă iute în negru iar căprioarele fug din fața plasmelor uitându-l pe Bambi mai   este timp mai este timp să vezi soborul mașinilor zâmbind să vezi urșii scormonind tomberoanele civilizației de carne savanții mai au timp să-l cloneze pe Buonarotti el mai are marmură să sculpteze o altă Pietà pe care Dumnezeu o privește absent cu gândul la Cină...

ceva din mine mă împinge să privesc cum noaptea geme ușor înspre zi cerneala se desprinde de omul vitruvian ca un avatar  mă privești așa cum un copil atinge o jucărie nouă te ascunzi în mine de tornada secundelor  care sapă riduri și usucă inimi câteodată îmi mulțumești că te-am resuscitat ne dezgolim de răni când limbile ceasului se despică  clipind a miere cu venin iar tu intri și mai puternic și mă străbați într-o apoteoză a timpulului care te-a învățat în sfârșit să mă iubești

Foto din Meli Melo Deco  Spune-mi, prietene! Cum te simţi acum?   Privești un cer negru? Crezi că cineva a mușcat din soare, iar razele lui au dispărut? Strigă! Cineva de sus te va auzi mereu.   În viaţa fiecăruia, durerea şi fericirea urcă și coboară, se întâlnesc într-un punct, alcătuiesc un dublu helix care celebrează însăși viața. Doar de tine depinde dacă vrei să urci în acest suprem montagne-russe.   Uneori e mai simplu să renunți la tine decât să mai lupți pentru ceea ce iubești.   Când chihlimbarul tristeții acoperă inima, zâmbetul e inundat de lacrimi și înțelegi singur, privind la propriul tu, că ai pierdut lupta cu...Viața?  Da! E ca o frânghie, dacă firele încep a se rupe, unul după altul,  învață să faci un nod și să mergi mai departe. Ce e important? Să nu uiți cine ești, ce ți s-a revelat în diminețile cu miros de iarbă proaspăt tăiată, în serile în care cuvintele au revenit în palmele tale, te-ai spălat cu el...

Foto: Brooke Shaden Photography a desprins fiecare parte din mine de mine mi-a întins pielea sidefie pe podea și ți-a îmbrățișat tălpile setea a fost potolită de carminul buzelor când trupul stătea învelit în palmele tale secundele se pierdeau în tornada anilor așa s-a reinventat tabloul Laura și Petrarca ca o floare lipsită de apă și stropită de soare în tinerețe se prelingea moartea și în moarte intra zâmbind viața atunci ai ascultat primul glas al lui Arghezi

dinții ei înmuiați în catran mușcau  până și lumina dintre palmele împreunate într-o noapte am  capturat durerea şi i-am pus botniţă  atunci am simţit focul  arzând în apă şi Raiul s-a întredeschis  puerperal din privirea Beatricei se prelingea verdele  ca un praf al seducţiei câteva secunde au polimerizat anii sunt ancora fixată definitiv în mărgeanul  gesturilor tale mimând lumi indecent de colorate   acum vântul a înghiţit cuvintele  iar timpul s-a înfășurat   de trupul  meu odihnit din pădurea spânzuraţilor Foto: Brooke Shaden Photography