Laura Cozma

Cum ne petrecem concediul? Nu știu despre voi, dar eu ador natura cu peisajele ei rupte din Rai. De aceea, destinația mea de relaxare și provocare,  î ntr-o zi din săptăm â na mare, a fost Țara Luanei. Cu alte cuvinte, așezările rupestre situate în satul Nucu, comuna Bozioru, din județul Buzău.  E pentru prima dată c â nd nu-mi găsesc cuvintele să descriu ceva. E un loc  î n care g â ndurile ți se desprind de realitate. Globul ocular ți se umple de frumos, iar inima parcă se  î nalță la Dumnezeu.  Desigur! Nu oricine poate ajunge p â nă aici. Drumul e destul de neplăcut. Abrupt, neasfaltat și cam lipsit de indicatoare.  După ce găsești  î ntr-un final harta locului, descoperi cele 4 circuite. Toate par interesante și au un punct comun de plecare: Poiana Cozanei. Dar nu ai cum se te  î ntrebi ce circuit ai vrea să alegi.  Î ntrebarea reală este, de fapt, cum ajungi de la panoul de informare p â nă în poiană? Poate ai vrea să renunți, ...

te iubesc mai mult decât un orb iubește lumina sunt cerșetorul orelor incomplete deși aș putea fi un maur ce ar lupta cu sine pentru sine  Ballerina in a Death’s Head, 1939 – Salvador Dali când Salvador Dalí a creionat femeia pe o bucată de carton culorile pastelate au impregnat venele tale  sufletul ei s-a ascuns în spatele craniului apoi ai râvnit-o în alte femei / cinci decenii  în cârciumă un băiat îmbrăcat în negru îți facea cu mâna atunci / am suflat viață peste umbra ta răstignită deasupra lumii

e ciudat cum dragostea trăia în noi /două trupuri asimetrice unul împins în abis celălalt așteptând absolutul la semafor ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor până-n ventriculul stâng băiatul cu ochii verzi rătăcește în intersecție cu o lanternă durerea străpunge bitumul ca un buldozer  Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce mai poti spune despre moarte? lumina nu se adăpostește după întuneric și respiră greu lângă el ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris  azi dimieață pulsul i s-a oprit acum am văzut lumina pentru prima dată doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățisare

        Prietene, vei spune că sunt puternică. Dar te-ai gândit că ne obligă cruzimea vieţii? În oglindirea ei, suntem slabi. Fie că dorinţele se usucă fără să vrem sau rostim neputincioși ultimul la revedere, niciodată, oricât de înţelepţi am fi, nu vom fi pregătiţi pentru ce va urma. Ne maturizăm nevoit și încercăm să iertăm. Dar nu reușim să ne iertăm pe noi înșine.     Am încercat să zâmbesc, dar a mai apărut încă un nor. Am încercat să spun că toate trec, dar o lacrimă mi-a picat pe obraz. Oare sufletul meu pereche s-a născut cu mult înainte să fiu?    Uneori, remarc cum poetul ţine muza strâns de mână și pășesc pe treptele vieţii, împotriva furtunii. Aparent, dificil. Cel mai greu e să pășești singur. Doar o umbră eclipsată de soare.    Am învăţat că, oricât ai vrea, nu poţi face nimic din ce știi că-i va face rău persoanei dragi. Când iubești, nu există sacrificiu. Dacă iubești cu adevărat, îi lași mână li...

  „ne întâlnim acolo unde nu e durere nici suspin într-o lume de hârtie din care răzbate când și când un dangăt de iubire” (din  Bonnie & the slide) - Cum ai început să scrii? - S-a întâmplat destul de devreme, pe la treisprezece ani. Am simțit nevoia unui jurnal. Era un amalgam în care povesteam despre situații, întâmplări, care mă impresionau într-un fel sau altul. Erau și reflecții, mare parte naive, despre viață. Scriam, de asemenea, despre cărțile citite și primii fiori ai dragostei. După un timp au apărut primele poezii, proze scurte. Nu m-am gândit niciodată în acea perioadă să arăt cuiva încercările mele. Singurul care le citea era tatăl meu. El a fost un mentor discret, plin de tact, încercând să mă ferească de deziluzii. Mi-aduc aminte o discuție avută prin liceu, în care îmi povestea de lumea subterană, plină de fiere, a lumii literare. În liceu nu exista un cerc literar. Mi-aduc aminte însă un episod amuzant din ultimul an. Profesoara de ...

„mă gândesc cum ar fi toate anotimpurile topite într-unul singur...” (din ayahuasca) A crescut printre cărțile bibliotecii părintești, iar acum respiră în biblioteca multora dintre noi. Laurențiu Belizan este câștigătorul Marelui Premiu la secțiunea Poezie a Concursului de Debut Literar UniCredit 2011, cu volumul „Pareidolia”, publicat de editura Humanitas, lansat la Târgul Internațional Gaudeamus. În prezent, este președintele cenaclului literar Ante Portas, fondat în 2013.   - Bună, Laurențiu! Mă bucur mult că ai acceptat acest dialog. Aș vrea să nu divulgăm micul lui secret, fiindcă „omne ignotum pro magnifico est”. - Bună, Laura! Îți garantez că, volens nolens, acest secret va deveni unul al lui Polichinelle. -  Spune-mi, te rog, cum a devenit lectura o pasiune? Știu că tatăl tău era profesor de limba și literatura română. Sunt curioasă ce rol a avut în devenirea ta ca scriitor. -  Mama mea a fost, de asemenea, dascăl, în învățământul prim...

(Laura Cozma & Laurențiu Belizan) ar trebui să-mi ții respirația la capătul mănunchiului de lujeri carbonizați de lumină ar trebui să-ți pui lentile negre în așteptarea miliardelor de secunde alergând cu spatele ar trebui să înveți farsi și să le asculți cântecul revărsat prin mareea de maci viața adevărată e ruptă de firul întâmplărilor și cuvintele nu se văd deseori din cauza oamenilor oricum am farda metaforele oricâte octave de tristețe ar urca prin ei oricând ar ofta orgile în catedrale prin tuburi lungi ca niște canalizări metropolitane în care copii născuți de niciunde își injectează lumină nu ești un simplu fluture așezat pe granule de lumină ești sindromul lui ai putea aduce înapoi clinchetul primei zile în care femeia își întindea pielea să cuprindă pământul într-o îmbrățișare