Un „selfie” cu Laurențiu Belizan (partea a doua)

 „ne întâlnim acolo unde nu e durere nici suspin

într-o lume de hârtie din care răzbate când și când un dangăt de iubire”

(din Bonnie & the slide)

- Cum ai început să scrii?

- S-a întâmplat destul de devreme, pe la treisprezece ani. Am simțit nevoia unui jurnal. Era un amalgam în care povesteam despre situații, întâmplări, care mă impresionau într-un fel sau altul. Erau și reflecții, mare parte naive, despre viață. Scriam, de asemenea, despre cărțile citite și primii fiori ai dragostei. După un timp au apărut primele poezii, proze scurte. Nu m-am gândit niciodată în acea perioadă să arăt cuiva încercările mele. Singurul care le citea era tatăl meu. El a fost un mentor discret, plin de tact, încercând să mă ferească de deziluzii. Mi-aduc aminte o discuție avută prin liceu, în care îmi povestea de lumea subterană, plină de fiere, a lumii literare. În liceu nu exista un cerc literar. Mi-aduc aminte însă un episod amuzant din ultimul an. Profesoara de română ne-a cerut o compunere ( acum se spune pompos: eseu ) despre tinerii de atunci. A fost un fel de concurs. După ce a citit-o, mi-a spus între patru ochi că îi place stilul, dar e cam „reacționară”. Cred sincer și acum că mi-a vrut binele: prea semăna cu scrisorile trimise clandestin la „Europa Liberă”. Așadar, a câștigat o chestie siropoasă despre U.T.C.-iști.

Prin anii `50 comuniștii au înființat o „Școală de literatură” pe care au urmat-o extraordinarii poeți Nicolae Labiș, Ion Gheorghe dar și mulți alți viitori anonimi. Astăzi văd că se țin așa-zise ateliere de scriere creativă ( or fi și de scriere non-creativă? ).

 M-am referit la acest ultim aspect deoarece sunt ferm convins că a scrie literatură nu se poate învăța! Nu neg importanța oricărui demers prin care aspiranții pot afla despre anumite tehnici de scriere, lucruri interesante, noi, despre mersul literaturii. Contează, de asemenea, părerile și sfaturile colegilor sau consacraților despre creațiile lor, în cadrul cenaclurilor literare.  Îmi vine minte, de exemplu, prestigiosul „Cenaclu de luni”, din anii ’80, inițiat de Radu Călin Cristea și condus de Nicolae Manolescu, în care au activat poeți de primă mână precum Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Alexandru Mușina.

Ideea este însă că dacă nu ai un dram de har, nu se poate face nimic, în ciuda oricărui efort – onorabil în sine. E ca și cum ai pune un șarpe să alerge!

-  Mulți spun că poeții au o anumită muză și că inspirația le vine odată cu „marile dureri”, dar alții că „regimul veritabil al artei este bucuria”. Tu ce părere ai? Și care este muza ta?

- Ideea unei muze are rădăcini vechi, și este parțial adevărată. Acum, trebuie să o privim mai mult în sens metaforic. Nu cred că exagerez dacă afirm că poezia este expresia, chintesența estetică a filosofiei. Fiecare om este traversat de stări poetice. La unii, această stare rămâne latentă, manifestă prin efuziuni de tot felul, într-o stare amorfă, la alții se cristalizează în diferite forme și structuri, până la irizații și străluciri diamantine. Poezia reflectă și multiplică realitatea, creează universuri și...multiversuri. Poezia, arta în general, are ca punct de plecare realitatea, viața însăși – cu tot ce cuprinde ea –, pe care, printr-o alchimie spirituală, o îmbogățește, adăugând frumusețe, cunoaștere, sensuri noi...

-  Povestește-ne despre debutul tău și personalitățile pe care le-ai cunoscut de-a lungul vremi.

- În 2010 am finalizat manuscrisul primului volum de versuri, „Pareidolia”, dedicat tatălui meu Alexandru Belizan. Apărusem până atunci în câteva reviste literare, antologii de proză și poezie. Mă documentasem cu privire la o eventuală publicare a volumului și nu eram prea optimist: șansele păreau mici. Până într-o zi, pe la începutul lui 2011, când am citit despre un concurs de debut, organizat de editura Humanitas, sprijinit de UniCredit. Văzând componența juriului – Radu Paraschivescu, Paul Cernat, Liviu Papadima –, mi-am zis în primă instanță că nu are rost să trimit. Mărturisesc că nu am avut niciun feeling, am simțit doar că până la urmă trebuie să am măcar un scurt feedback privat de la aceste personalități literare, în cazul în care nu aș fi câștigat – așa scria în comunicatul oficial. Am aflat ulterior că au fost peste 100 de manuscrise la secțiunea poezie. Vestea câștigării concursului am primit-o chiar de ziua mea! E greu de descris sentimentul, cert e că m-am bucurat enorm. Lansarea a avut loc în noiembrie 2011, la Bookfest, alături de membrii juriului, având parte de o prezență numeroasă. Cartea a fost editată în o mie de de exemplare, și distribuită în principal prin rețeaua de librării a Humanitasului. Cam aceasta este, pe scurt, povestea debutului. Adaug doar remarca criticului Andrea Hedeș, care – într-o cronică a următoarei mele cărți, „Onirograme”, apărută într-un număr al Revistei „Luceafărul de dimineață”, din 2013 –  constata că am debutat la aceeași vârstă cu Arghezi!...

  M-ai întrebat de personalitățile literare pe care le-am cunoscut. Adevărul este că în ultimii ani am participat la multe evenimente: lansări de carte, festivaluri, conferințe etc. Voi enumera o parte dintre ele: Mitzura Arghezi, Alex Ștefănescu, Dinu Săraru, Margareta Labiș, Varujan Vosganian, Ana Blandiana, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Cristea-Enache, Horia Gârbea, Gheorghe Astaloș, Nicolae Dabija, Emil Lungeanu etc. Cu mulți dintre cei menționați am avut conversații îndelungi, plăcute, pline de substanță. Poate voi detalia cu alt prilej întâmplările legate de acești oameni, unii de-a dreptul minunați, felul în care i-am cunoscut și perceput...

-  Ești unul dintre cei care cred că tinerii nu mai citesc, în general, sau ește de acord cu Boia, că „tinerii nu vor să mai audă de o poezie care nu corespunde sensibilității lor”?

- M-ai întrebat mai devreme despre lectura ca pasiune. Cred că singurul beneficiu  –  oferit sadic și involuntar, bineînțeles  – al dictaturii a fost că singura televiziune emitea doar două ore pe zi, din care una era cu ode închinate lui Ceaușescu. Sunt convins că nu aș fi citit atât de mult dacă aș fi avut tentația mass-media sau Facebook. În ultimii treizeci de ani tehnologia informației s-a dezvoltat enorm, cu avantajele și dezavantajele ei. Foarte bine spunea Dan C. Mihăilescu în cadrul unei conferințe la care am participat, că din cauza timpului petrecut în fața calculatorului – și a faptului că, aparent, orice informație le stă la îndemână –, tinerii nu mai pot rămâne cu ei înșiși pentru o necesară introspecție și autoanaliză, bombardați fiind de această ciudată entitate virtuală – cu reflexe depersonalizante –, care este internetul.

Cu toate acestea, revenind strict la întrebare, eu cred că tinerii de azi nu diferă structural de cei de acum treizeci sau cincizeci de ani. Este adevărat că în România, peste super-tehnicizare, s-au suprapus și mutații de ordin sociologic, politic, economic. „Se trăiește cu mare viteză, nu e timp pentru momente de reverie” – cam acesta e tonul retoricii justificative. Receptarea și/sau făurirea Poeziei presupune empatie și sensibilitate. Ori, afișarea sensibilității nu a fost receptată aproape în nicio societate ca o virtute, ci ca un semn al slăbiciunii. Pe de altă parte există capodopere literare care rezistă eroziunii, de mii sau sute de ani. Tinerii, din motivele arătate, fug de exhibarea acestei sensibilități, dar și de tot ce este siropos, edulcorant – se maturizează mult mai repede. Asta nu înseamnă că nu au acuitatea să identifice, să rezoneze întru lirica, literatura valoroasă.

 - Observ poeme fără mesaj, doar o beție a cuvintelor. Interesant este că sunt apreciate de cititori. Încotro crezi că ne îndreptăm?

- Într-un număr, din anul 1873, al Revistei „Convorbiri Literare”, Titu Maiorescu publică „Beţia de cuvinte”, articol care a făcut senzație în epocă și nu numai. Această expresie foarte plastică a intrat în uzul comun. Ea semnifică o exprimare redundantă și fără sens, de multe ori împănată cu neologisme. Aș zice că e ombilical legată de alta, al cărei autor este Vasile Alecsandri; „Românul s-a născut poet”, pe care nu-l suspectez de rea-credință, dimpotrivă. Spun asta pentru că, în timp, zicerea lui Alecsandri a căpătat o altă conotație. Într-un interviu din 2012, Matei Vișniec spune: "Nu, nu cred ca românii sunt mai talentați, dar cred că sunt la fel de talentați ca alte popoare care și-au creat o literatură scrisă destul de târziu și care au avut nevoie de apariția unui mare poet pentru a-și fixa limba literară".

Există o dorință  – de înțeles până la un punct – a multora, de a-și etala cu orice preț creațiile literare. Mulți autori dau frâu liber fluxului liric fără o minimă autocenzură. Se scrie enorm de multă poezie în România. E și bine, e și rău. Trist este că mare parte a criticii literare, în loc să se ocupe de obiectul muncii – creând ierarhii oneste – , este într-o luptă partizană, oneroasă, intestină, din care literatura română nu are nimic de câștigat. Dimpotrivă, mergând pe ideea „beției de cuvinte”, se va ETILIZA complet!...

-  Îți mulțumesc pentru timpul acordat și aștept următorul tău volum cu interes!

-  Toate la timpul lor! Și eu îți mulțumesc. 

Ana Blandiana și Laurențiu Belizan

Dinu Săraru și Laurențiu Belizan

Alex Ștefănescu și Laurențiu Belizan