Treceți la conținutul principal

Țara Luanei - O lume de basm sau un adevăr crud?

Cum ne petrecem concediul? Nu știu despre voi, dar eu ador natura cu peisajele ei rupte din Rai. De aceea, destinația mea de relaxare și provocare, într-o zi din săptămâna mare, a fost Țara Luanei. Cu alte cuvinte, așezările rupestre situate în satul Nucu, comuna Bozioru, din județul Buzău.
 E pentru prima dată când nu-mi găsesc cuvintele să descriu ceva. E un loc în care gândurile ți se desprind de realitate. Globul ocular ți se umple de frumos, iar inima parcă se înalță la Dumnezeu.
 Desigur! Nu oricine poate ajunge până aici. Drumul e destul de neplăcut. Abrupt, neasfaltat și cam lipsit de indicatoare.
 După ce găsești într-un final harta locului, descoperi cele 4 circuite. Toate par interesante și au un punct comun de plecare: Poiana Cozanei. Dar nu ai cum se te întrebi ce circuit ai vrea să alegi. Întrebarea reală este, de fapt, cum ajungi de la panoul de informare până în poiană? Poate ai vrea să renunți, pentru că în față ai doar o singură alegere: un pârâu. Și da, îți trebuie puțină nebunie. Intrarea e chiar prin el. Dacă ești un o persoană sportivă, e chiar plăcut. Se traversează foarte ușor pe pietre.
 Ce să vă mai spun? După ce ieșiți din pârâu, aveți grijă. Sunt două drumuri. Unul, evident, duce spre o fundătură! Precum se spune: drumul liniștit și lung e cel mai sigur. Totul e să ajungi în poiană. Peisajul te va desprinde de pe pământ!
 Poate datorită orei, am ales să urc doar până la schitul lui Ioan Boboslov  (cunoscută ca Bisericuța lui Iosif). Schitul e săpat într-o stâncă uriașă și e atestat documentar din 1587. Aici veți întâlni și un brad, numit „catarg al Carpaților”. Se spune că „în 1871 când Alexandru Odobescu vizita zona însoțit de pictorul H. Trenk, în desenele acestuia bradul apare cât un mijloc de haiduc. ”
 Traseul Luanei nu e un drum idilic. Poți aluneca foarte ușor pe „treptele înverzite din stâncă”. Însă, vă garantez, merită tot riscul! După ce am ajuns sus la Bisericuță am simțit o fericire imensă, de parcă Domnul m-a binecuvântat! Și da, aici era încă zăpadă!
 Nu mai am ce să vă spun. Pozele au început să vorbească...





Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Doar noi

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor, hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz  ne urmărește cu un fel de vino-ncoace. Simulez bine, privesc complice norii, vorbind cu tine, Maia, până ți se face somn și ne legănăm în brațele vântului de parcă am asculta simfonia nr.5  de van Beethoven. Te pun în căruț, se produce boom-ul: ea vine, se așează pe bancă, încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii, întreabă cum e să fiu mamă. – Să vă spun drept, e super! Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul  în spate, de frica urmelor. Mă ascund în clipirea unui semafor, plâng, plâng, plâng, până la epuizare, tot așa. Imaginația dansează-n farse uneori, a cere ajutor e visul care am fost crescută să nu îl cer. Totuși, l-am cerșit (o dată), s-a schimbat în miraj. – A fi mamă poate fi și frumos!? – Nu există „poate fi”, este magnific. Nici poemele care vor erupe din mine peste 33 de ani nu pot descrie această fericire. Mă trezesc, mă joc  de-a baba oarba cu destinul....
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Între ei și tine

 Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima  cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț,  lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm. 
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe