„mă gândesc cum ar fi toate anotimpurile topite într-unul singur...” (din ayahuasca)
A crescut printre cărțile bibliotecii părintești, iar acum respiră
în biblioteca multora dintre noi. Laurențiu Belizan este câștigătorul Marelui
Premiu la secțiunea Poezie a Concursului de Debut Literar UniCredit 2011, cu volumul
„Pareidolia”, publicat de editura Humanitas, lansat la Târgul Internațional Gaudeamus. În prezent, este președintele cenaclului literar Ante Portas,
fondat în 2013.
- Bună, Laurențiu! Mă bucur mult că ai acceptat acest dialog. Aș vrea
să nu divulgăm micul lui secret, fiindcă „omne ignotum pro magnifico est”.
- Bună, Laura! Îți garantez că, volens nolens, acest secret
va deveni unul al lui Polichinelle.
- Spune-mi, te rog, cum a devenit lectura o
pasiune? Știu că tatăl tău era profesor de limba și literatura română. Sunt
curioasă ce rol a avut în devenirea ta ca scriitor.
- Mama mea a fost, de
asemenea, dascăl, în învățământul primar. Poate părea curios, dar părinții mei
au hotărât să nu mă învețe să citesc, înainte de a mă da la școală,
limitându-se doar la a mă familiariza cu alfabetul. Cred că au procedat foarte
bine, pentru că mi-aș fi pierdut interesul, cel puțin în clasa întâi. Îmi aduc
aminte că spre sfârșitul anului începusem să citesc cărți de povești. Apoi, am
început să cotrobăi prin biblioteca ticsită de cărți, care mă atrăgea ca un
magnet. Nu mă rezumam doar la lecturile specifice vârstei, sugerate de tatăl
meu, mergând de multe ori instinctiv spre cărți a căror parcurgere mă solicita
intens. Cu toate acestea, este evident, că n-am înțeles mare lucru din „La țigănci”
sau „Crimă și pedeapsă”, citite pe la 11-12 ani. Simțeam însă un mare apetit
pentru lectură, pe care nici măcar îmbietoarele și lungile vacanțe de vară nu
mi-l potoleau. De multe ori eram pur și simplu „alungat” din casă la joacă.
Până în 1989, la absolvirea facultății, am citit foarte mult. O carte sau un
autor bun îți induc un standard, o anume filiație a ideilor, a valorilor
estetice, cu ajutorul cărora găsești cărți din ce în ce mai bune. La început am
urmat recomandările de lectură ale tatălui meu , apoi s-a întâmplat, firesc,
fenomenul descris mai sus. Îndrumarea lui a fost însă determinantă, pentru că
am plecat din start cu lecturi valoroase, accesibile vârstei. Pentru acest
lucru, și nu numai, îi sunt de-a pururi recunoscător.
După 1989 au fost editate un val de cărți la
care nu avusesem acces. Pe de altă parte „timpul nu mai avea răbdare”, dar în
alt sens decât cel moromețian. Cu toate acestea cititul a fost și rămâne pentru
mine o desfătare, o minunată „ocupațiune mintală”!...
M-ai întrebat de lectură ca pasiune. În
ultimii douăzeci, treizeci de ani, mulți au fost și sunt tentați să pună semnul egalității între
pasiune și hobby. Hobby-ul are un sens, zic eu, mai restrâns, este o
îndeletnicire plăcută pe care ți-o împlinești în afara profesiunii sau a
preocupărilor principale, care te definesc în ultimă instanță. Pasiunea,
pasiunea pentru lectură în special, este un modus vivendi, este, poate, printre
singurele care îți permite accederea în multe lumi imaginare sau reale, care te
face să trăiești – cum frumos spunea cineva –
pe lângă propria viață, trăirile și sentimentele tuturor personajelor,
mii de alte vieți, generând o reacție de fisiune și (e)fuziune spirituală, o entropie cognitivă
și empatică.
Pe tema lecturii, sunt multe referiri interesante în cărțile
lui Cioran. „Cărțile și noaptea”, cu/ și despre Jorge Luis Borges, este o carte
fundamentală despre lectură, scris și raportul dintre realitate și literatură.
- Lucian Boia afirma că atât în politică, cât și în cultură, românii nu
au venit niciodată cu ceva original, ci doar au împrumutat de la străini. Spre
exemplu, Nicolae Grigorescu „e național datorită subiectelor sale cu țărănci și
ciobănași”. Însă, „un occidental va aprecia talentul pictorului și frumusețea
pânzelor, dar nu va vedea în acea pictură nimic ieșit din comun, nimic cu
adevărat novator”, deoarece tehnica artistică îi aparține unui pictor francez.
Care este părerea ta?
- Profesorul Lucian Boia, este, de departe, o mare
personalitate contemporană, un istoric prestigios, cu o operă complexă vizând
istoria ideilor, a imaginarului, analiza mitologiilor. Aproape toate cărțile
lui au stârnit controverse, polarizând comunitatea științifică, dar și publicul
cititor. Dincolo de orice, este de apreciat capacitatea lui de a problematiza,
de a aduce în discuție ipoteze noi, cu un solid eșafodaj argumentativ, documentaristic,
logic.
În cartea „Mihai Eminescu , românul absolut. Facerea și
desfacerea unui mit.”, face o analiză în care îi pune la îndoială genialitatea, recunoscând pe
de altă parte că este „un mare poet romantic, cel mai de seamă, și încă de
departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică”.
Citatul din întrebarea ta este, dacă nu mă înșel, din
volumul intitulat „De ce este România altfel?” Firul roșu al cărții este
următorul: România este în urma Occidentului din toate punctele de vedere; motivele
ar fi „blestemul” geopolitic – prin situarea la intersecția sferelor de
influență ale marilor imperii (aici, Boia face o interesantă analiză, aducând
atât argumente pro cât și contra ), influența nefastă a mentalităților
balcanice ( eufemistic vorbind ), un anumit complex de inferioritate – în
genere – al românilor față de Vest, obișnuința cu un model politic
autoritarist. Mai este un aspect asupra
căruia Boia oscilează diplomatic cu o cinică sinceritate: sunt românii „altfel”
ca nație pentru că au inserată o genă a superficialității, compromisului, a
„lipsei de onoare”, supunerii? Sau aceste tare au apărut conjunctural, într-un
soi de artă a supraviețuirii ca popor?
Iată un motiv, greu de combătut, când vine vorba despre
defazajul cultural: „când principatele române abia apăreau pe harta Europei,
regele Carol I [...] fonda la Praga o universitate ( cu o jumătate de mileniu
înaintea universităților românești )”.
Autorul spune, pe de altă parte, că nu e datoria lui să
aducă și elemente pozitive panoramei prezentate, din moment ce este evidentă
starea precară generală a României și a românilor.
L-au combătut mulți
„patrioți” jignindu-l în fel și chip, alții au polemizat cu el folosind un
limbaj decent, temperat. Așadar, îți răspund la întrebare enumerând o listă
scurtă a românilor care par a contrazice în parte teroria lui Boia: Dimitrie
Cantemir, Henri Coandă, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Constantin Brâncuși, Mircea
Eliade, Eugen Ionesco, Tristan Tzara, Emil Cioran, Nicolae Paulescu, George
Emil Palade. Ce-i drept, într-o majoritate covârșitoare, cei enumerați și-au
creat sau desăvârșit opera în afara țării...
- Privind din
perspectiva lui Mușina, „poezia e o formă de cunoaștere, de exploatare a
lumii”, dar pe de altă parte, părerea lui Rimbaud e că „poetul e supremul
savant”. Tu crezi că poetul are puterea de a crea lumea sau de a reflecta
adevărul despre ea?
- Ți-aș răspunde tot cu o întrebare: ce este adevărul, cum
îl definim, cum îl găsim? Cele două viziuni sunt doar într-o aparentă
contradicție. Poetul este demiurg. În lumea făurită, ele sunt în armonie.
Totul este ca între lumile create și realitate, să fie o minimă legătură. Mă
gândesc la frumusețea neverosimilă a mangrovelor care au pe lângă rădăcini de
fixare, și rădăcini respiratorii...
Felicitări amândurora! Aştept continuarea, dragilor! :-)
RăspundețiȘtergere