Laura Cozma

cerul se loveşte de lumină trece prin membranele celulelor caută punctul neatins din care pulsează cosmosul nostru un copac şi-a întors rădăcinile spre cer îi admir florile moarte ascunse în pământ acolo stă frumuseţea Dâmboviţa surâde straniu  te vede în mine ascultă cântecul nostalgiei vărsat în paharul meu de Bourbon veghezi cu privirea-ţi crudă  prin lună pietrele au mărturisit în haosul din Regie se adăposteşte liniştea în pasul meu stă pasul tău ţi-ai făcut culcuşul în mine când Michelangelo îl căuta în piatră pe David trupul tău era deja sculptat de dalta buzelor mele ne-am împletit sufletul şi trupul în cele două spirale de ADN cerul s-a înnegrit de lumină plouă cu cenuşă fosforescentă eu fac dragoste cu poezia

Lumina se prelinge prin sinusurile întunericului priveşte din genune frânghia pe care mergem taie erosul în felii subţiri Aluneci/ în mine simt cu fiecare sorbire din paharul de vodkă când ploaia frunzelor mângâie clapele pianului cerul se rupe-n petale/ cad spre râul învolburat şi-apoi placid dulce pietrificare dar irisul e străpuns/ trupurile morţilor se ridică din tombe jumătăţi de suflet caută contopire Urlă lupii! Răsăritul evadează din noi prin perete de fum/ lumina geme 

Foto: Suflea Mc                     De la umor la poezie, de la poezie la       proză.  Poetul Lucian Mănăilescu, redactor-șef        al  revistei „Fereastra”, preferă să fotografieze        lumina. Și de ce ne-am mira dacă nu cumva        chiar „lumina” l-a adus pe drumul literar? Laura Cozma: Mă bucur foarte mult că ați acceptat acest interviu. Să o luăm cu începutul. Cum v-ați descoperit vocația pentru literatură? Care a fost declicul în urma căruia aţi început să scrieţi? Lucian Mănăilescu: Declicul a fost în clasa I, când – e adevărat – eu nu voiam să scriu, dar buna mea învăţătoare m-a cam obligat, după ce în prima zi de şcoală, în recreaţia mare, am fugit acasă. Doamna (aşa îi spunea tot satul, deşi celelalte învăţătoare erau „tovarăşe”) a venit după mine, m-a găsit „vârât”  într-un borcan cu magi...

În orașul amorțit de oameni e inundație de vise O bătrână scoasă la plimbare de câinele ce-i cântă la harpă cu corzi de nori se leagănă în iubire și hipnotizează când în pământ plânge delfinul În realitatea răsturnată flăcări se unesc cu umbre iar cușca bracu lui cade peste noi Timpul bate frenetic îi croșetez o pânză de păianjen să stea flegmatic atunci când te iubesc Mărturisesc navigam pe roua dimineații când ai adus jumătate din mine

(CC) La Notre-Dame cocoșatul e un Romeo prins în lumina întunericului Jos în piaţă Julieta îşi smulge hainele şi îi face o plasă subţire rezistentă la saltul din turlă lumea râde Doar tu îmi vezi buzele muşcate de amurg În colț de cârciumă poetul gârbovit scrijelește pe masă citesc fiecare vers cu priviri nemiloase când te reconstitui prin rotocoale de fum Cu tine am timp să visez și visul e smulgere răpăit de ploaie în răstimpul a două îmbrățișări devine pelicula aceea subțire dintre durere și plăcere Dulcea cruzime a două flori de laur una prin cealaltă

Unde ești, Tată? Aripile s-au înșurubat în staniol/ planează prin fum de țigară stinsă pe frunte și strig în somn când Dante întinde mâna spre Infern pătrunde orbirea/ labirintului de jad Scriu cu unghia de mort beatitudinea/ înrolată în ploaia de verde până la ultimul mugur Unde ești, Tată?

      În sinceritatea nesinceră, copacul dezgolit cu rădăcinile expuse îngropa sufletul. Frigul intrase în oase. Dar tu, ai dilatat pământul, știind că rana deschisă se cicatriza. M-ai îmbrăcat cu tine.      Secolele au trecut prin clipe și-am reînviat privindu-l pe Ozzy visând.     Frunzele dansează pe lacrimi de toamnă. Oare, sunt note uitate? Îți a scult răsuflarea prin timpanele nopții.     Da, iubirea curge osmotic în mine!