Lumina - sens unic

Foto: Suflea Mc

                    De la umor la poezie, de la poezie la 
     proză. Poetul Lucian Mănăilescu, redactor-șef 
      al revistei „Fereastra”, preferă să fotografieze 

      lumina. Și de ce ne-am mira dacă nu cumva 

      chiar „lumina” l-a adus pe drumul literar?

Laura Cozma: Mă bucur foarte mult că ați acceptat acest interviu. Să o luăm cu începutul. Cum v-ați descoperit vocația pentru literatură? Care a fost declicul în urma căruia aţi început să scrieţi?

Lucian Mănăilescu: Declicul a fost în clasa I, când – e adevărat – eu nu voiam să scriu, dar buna mea învăţătoare m-a cam obligat, după ce în prima zi de şcoală, în recreaţia mare, am fugit acasă. Doamna (aşa îi spunea tot satul, deşi celelalte învăţătoare erau „tovarăşe”) a venit după mine, m-a găsit „vârât”  într-un borcan cu magiun şi, aşa mânjit cum eram, m-a luat la dânsa, unde, în bibliotecă se afla ceva mare şi negru, cu dinţii rânjiţi. Mi-a spus că se numeşte pian şi, mângâind clapele, a improvizat un vis pe care n-am să-l uit niciodată. Atunci am decretat că ăla e, de fapt, Dumnezeu şi, de a doua zi, am devenit aproape scriitor de linii, cârlige şi ovale. Cât despre cealaltă scriere, în limba spargă, am învăţat-o fără profesor, deşi era o limbă foarte străină, şi am debutat prin clasa a IX-a, în „România literară”, încurajat de o altă Doamnă cu suflet de zăpadă, Constanţa Buzea.

Laura Cozma: Știu că ați debutat editorial  în anul 1997, cu un volum de fabule „Cartea junglei”. De ce fabule și nu poezie?  De ce, mai apoi, poezie şi nu proză?

Lucian Mănăilescu: E o cronologie aparentă. Fabulele au început în... proză, în ziarul „Muntenia”, şi se voiau un fel de şarje politice.  Cineva mi-a sugerat să le poezesc şi, cum rubrica funcţiona săptămânal, s-a strâns repede de-o carte, editată la... presiunea „străzii”.

Dar, la vremea aceea, prima mea carte de versuri (Lacrimi de Murano) era deja scrisă, numai că, dacă pentru umor găsisem sponsori, în materie de poezie lucrurile stăteau ca şi azi.

Laura Cozma: Trăim vremuri agitate. Marea majoritate a oamenilor sunt preocupaţi de problemele pe care le au. Mai există astăzi acea deschidere, dorinţă de a citi poezie?

Lucian Mănăilescu: Oamenii au, într-adevăr, foarte multe probleme. De exemplu, un om din Tecuci a avut probleme cu un motor. Dar poezia – şi o spun după 9 ediţii de festival literar, pe care le-am organizat, nu numai că supravieţuieşte. Aud chiar că a ieşit în stradă să ceară demisia politicienilor.

Laura Cozma: Aveţi în spate o lungă carieră publicistică. Ne-aţi putea oferi mai multe date despre revistra „Fereastra”, al cărei redactor-şef sunteți? Cum poate cineva să fie publicat în revistă?

Lucian Mănăilescu: „Fereastra” are mândria de a se fi deschis spre lumea literară de capul ei, nu e a „cuiva”, nu are patroni, nici parti-priuri. La cele 100 de numere, apărute până acum, am primit de la instituţiile de cultură prahovene astronomica sumă de 0 lei, cam tot atât cât primim şi la fiecare ediţie a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”. Aşadar, parafrazând un tovarăş poet, nu ne rămâne decât să mulţumim, din inimă, partidelor! Ce să mai vorbim despre cei ce conduc aceste instituţii, nişte preoţi cunoscători de slujbe, fluieraşi din fotbalul mioritic sau fel de fel de tanti şi nenea, cu elanuri UTC-iste.

De publicat în revistă e simplu: scrii, rupi, refaci, rescrii, rupi, reciteşti. Dacă ai talent e uşor!

Laura Cozma: Care sunt personalităţile culturale pe care le-aţi intervievat de-a lungul timpului şi care v-au impresionat în mod deosebit?

Lucian Mănăilescu: Primul interviu l-am început în gara Buzău, în urmă cu 30 de ani şi urmează să-l termin într-o altă viaţă, pentru că intervievatul, poetul Gheorghe Istrate, tace atât de esenţial încât se cutremură lumina stelelor, deasupra Limpezişului din sufletul său. Pe urmă, imediat după rotaţie (că rotaţie a fost, nu revoluţie) am plimbat „o samă de cuvinte” pe dealurile de la Sărăţeanca, cu marele poet Ion Gheorghe. Interviul a fost unul scâncit, ca să încapă într-o biată pagină de la zirul la care lucram atunci. Pe urmă au fost consemnările de pe „scena” Festivalului „Agatha Grigorescu Bacovia”, cu Fănuş Neagu, Adrian Păpunescu, Grigore Vieru, Eugen Simion, Dan Puric, Ileana Vulpescu, Adrian Alui Gheorghe, Aida Hancer, Monica Rădulescu, Adela Naghiu...

Dintre interviurile bune pe care le-am făcut trebuie să le amintesc pe cele cu Magda Ursache, Lidia Vianu, George Vulturescu, Valeria Manta Tăicuţu, Nicolae Băciuţ, Florin Dochia, Passionaria Stoicescu, Virgil Diaconu, Nicolae Silade, Florin Menzopol. Sper să le public, în primăvară, într-un volum, dacă mă ajută Dumnezeu, editura şi sponsorii.

Laura Cozma: Marea majoritate a celor din sfera culturală consideră că tinerii au elemente sumbre în scrierile lor. Sunteți de acord cu această aserţiune?

Lucian Mănăilescu: Nu. Eu cred în tristeţe, ca o formă de evoluţie a spiritului către profunzimi. Iată, spre exemplu, o poezie despre moarte a Florenţei Albu, de o seninătate astrală şi tandră: „În fiecare primăvară,/ prin câmpia însămânţată,/ răsărită, înverzită/ vine femeia bătrână,/ Zâna Moarte, cu legăturica/ puţină, cu oboseala./ Foarte mult soare şi iar/ secetă în câmp,/ şi iar setea, popasul/ în preajma fântânilor./ Şi toată suflarea,/ pasărea gângania puii/ cresc timpurii,/ mişună pe labele firave/ cu drumul subţire,/ fără umbră şi zare./ Pe-acolo vine femeia bătrână/ moartea de la noi, din câmpie,/ învăţată cu setea, cu pulberea,/ cu drumul lung şi cu mila./ Se apropie de satul nostru/ de casa noastră, de poarta noastră/ şi mama zice: «deschide-i/ şi las-o să se aşeze/ e şi ea o biată bătrână ca mine»” (Zâna Moarte)

Laura Cozma: Cum vi se pare atmosfera  din cenaclul „Ante Portas”? Ați fost invitat de mai multe ori și am apreciat  implicarea dvs. în dezbaterile literare care au loc la şedinţele noastre. Mai mult decât atât, aţi publicat în revista pe care o conduceţi,  creaţii ale membrilor noştri, câțiva debutând cu acest prilej. Am aflat, de asemenea, că aţi ajutat mulţi scriitori aflaţi la început de drum. De unde vine acest altruism care pentru unii pare că vine din altă lume?

Lucian Mănăilescu: Nu e altruism. Pur şi simplu e vorba de credinţa în secunda de eternitate care ne e dată tuturor, de nevoia de a trăi şi muri frumos, adică mai bogat decât toţi săracii acestei lumi, care – spunea cineva – în afară de bani nu au nimic. Despre „Ante Portas” ce să spun? E un fel de „acasă” al vostru şi, sper, şi al meu.

Laura Cozma: De mulţi ani, sunteți organizator al Festivalului Naţional de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” de la Mizil. În timp, a căpătat prestigiu, deși, ați spus mai devreme că nu a primit vreo sponsorizare de la instituțiile de cultură. Cum rezistă?

Lucian Mănăilescu: Festivalul, ca şi revista, nu ar fi existat fără implicarea prietenului meu Emil Proşcan, cel care a găsit, de fiecare dată, resursele de... supravieţuire.

Laura Cozma: Cultura în România este subfinanţată. Ce ar trebui să facă ministerul  de resort în acest sens pentru sprijinirea şi promovarea ei?

Lucian Mănăilescu: Cred că soluţia propusă de regretatul  flautist Valerică Stan, pe vremea când era director la Direcţia de Cultură, este ideală: „Să se desfiinţeze!”

Laura Cozma: Sunteți membru USR. Credeți că această instituție trebuie reformată?

Lucian Mănăilescu: Off!...  

Laura Cozma: Am observat pasiunea dvs. pentru fotografie. De fapt, cred că mulţi dintre cei care vă urmăresc postările de pe Facebook au observat-o. Și pentru fotografie trebuie o anumită stare? Preferați să fotografiați oameni sau natura?

Lucian Mănăilescu: Puţini ştiu că, de fapt, nu fotografiem fiinţe sau lucruri, ci stări de agregare ale luminii. Aşadar, prefer să fotografiez lumina.

Laura Cozma: Ultima întrebare. Va fi secolul 22 poetic sau nu va fi deloc?

Lucian Mănăilescu: Vom trăi şi vom vedea!

Laura Cozma: Vă mulțumesc! A fost un interviu cu totul atipic. Am constatat că faceți parte din categoria celor veșnic tineri. La mulți ani!