nostalgie în doi

cerul se loveşte de lumină
trece prin membranele celulelor
caută punctul neatins
din care pulsează cosmosul nostru

un copac şi-a întors rădăcinile spre cer
îi admir florile moarte
ascunse în pământ
acolo stă frumuseţea

Dâmboviţa surâde straniu
te vede în mine
ascultă
cântecul nostalgiei vărsat în paharul meu de Bourbon
veghezi cu privirea-ţi crudă
prin lună

pietrele au mărturisit
în haosul din Regie se adăposteşte liniştea
în pasul meu stă pasul tău
ţi-ai făcut culcuşul în mine

când Michelangelo îl căuta în piatră pe David
trupul tău era deja sculptat de dalta buzelor mele
ne-am împletit sufletul şi trupul
în cele două spirale de ADN

cerul s-a înnegrit de lumină
plouă cu cenuşă fosforescentă
eu fac dragoste cu poezia

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea

Citiți mai multe

Doar noi

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor, hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz ne urmărește cu un fel de vino-ncoace. Simulez bine, privesc complice norii, vorbind cu tine, Maia, până ți se face somn și ne legănăm în brațele vântului de parcă am asculta simfonia nr.5 de van Beethoven. Te pun în căruț, se produce boom-ul: ea vine, se așează pe bancă, încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii, întreabă cum e să fiu mamă. – Să vă spun drept, e super! Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul în spate, de frica urmelor. Mă ascund în clipirea unui semafor, plâng, plâng, plâng, până la epuizare, tot așa. Imaginația dansează-n farse uneori, a cere ajutor e visul care am fost crescută să nu îl cer. Totuși, l-am cerșit (o dată), s-a schimbat în miraj. – A fi mamă poate fi și frumos!? – Nu există „poate fi”, este magnific. Nici poemele care vor erupe din mine peste 33 de ani nu pot descrie această fericire. Mă trezesc, mă joc de-a baba oarba cu destinul....

Citiți mai multe

Între ei și tine

Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț, lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm.

Citiți mai multe

Laura Cozma

Faceți căutări pe acest blog