Laura Cozma

cerul se loveşte de lumină trece prin membranele celulelor caută punctul neatins din care pulsează cosmosul nostru un copac şi-a întors rădăcinile spre cer îi admir florile moarte ascunse în pământ acolo stă frumuseţea Dâmboviţa surâde straniu  te vede în mine ascultă cântecul nostalgiei vărsat în paharul meu de Bourbon veghezi cu privirea-ţi crudă  prin lună pietrele au mărturisit în haosul din Regie se adăposteşte liniştea în pasul meu stă pasul tău ţi-ai făcut culcuşul în mine când Michelangelo îl căuta în piatră pe David trupul tău era deja sculptat de dalta buzelor mele ne-am împletit sufletul şi trupul în cele două spirale de ADN cerul s-a înnegrit de lumină plouă cu cenuşă fosforescentă eu fac dragoste cu poezia

Lumina se prelinge prin sinusurile întunericului priveşte din genune frânghia pe care mergem taie erosul în felii subţiri Aluneci/ în mine simt cu fiecare sorbire din paharul de vodkă când ploaia frunzelor mângâie clapele pianului cerul se rupe-n petale/ cad spre râul învolburat şi-apoi placid dulce pietrificare dar irisul e străpuns/ trupurile morţilor se ridică din tombe jumătăţi de suflet caută contopire Urlă lupii! Răsăritul evadează din noi prin perete de fum/ lumina geme 

Foto: Suflea Mc                     De la umor la poezie, de la poezie la       proză.  Poetul Lucian Mănăilescu, redactor-șef        al  revistei „Fereastra”, preferă să fotografieze        lumina. Și de ce ne-am mira dacă nu cumva        chiar „lumina” l-a adus pe drumul literar? Laura Cozma: Mă bucur foarte mult că ați acceptat acest interviu. Să o luăm cu începutul. Cum v-ați descoperit vocația pentru literatură? Care a fost declicul în urma căruia aţi început să scrieţi? Lucian Mănăilescu: Declicul a fost în clasa I, când – e adevărat – eu nu voiam să scriu, dar buna mea învăţătoare m-a cam obligat, după ce în prima zi de şcoală, în recreaţia mare, am fugit acasă. Doamna (aşa îi spunea tot satul, deşi celelalte învăţătoare erau „tovarăşe”) a venit după mine, m-a găsit „vârât”  într-un borcan cu magiun şi, aşa mânjit cum eram, m-a luat la dânsa, unde, în bibliotecă se afla ceva mare şi negru, cu dinţii rânjiţi. Mi-a spus că se numeşte pian ş

În orașul amorțit de oameni e inundație de vise O bătrână scoasă la plimbare de câinele ce-i cântă la harpă cu corzi de nori se leagănă în iubire și hipnotizează când în pământ plânge delfinul În realitatea răsturnată flăcări se unesc cu umbre iar cușca bracu lui cade peste noi Timpul bate frenetic îi croșetez o pânză de păianjen să stea flegmatic atunci când te iubesc Mărturisesc navigam pe roua dimineații când ai adus jumătate din mine

(CC) La Notre-Dame cocoșatul e un Romeo prins în lumina întunericului Jos în piaţă Julieta îşi smulge hainele şi îi face o plasă subţire rezistentă la saltul din turlă lumea râde Doar tu îmi vezi buzele muşcate de amurg În colț de cârciumă poetul gârbovit scrijelește pe masă citesc fiecare vers cu priviri nemiloase când te reconstitui prin rotocoale de fum Cu tine am timp să visez și visul e smulgere răpăit de ploaie în răstimpul a două îmbrățișări devine pelicula aceea subțire dintre durere și plăcere Dulcea cruzime a două flori de laur una prin cealaltă

Unde ești, Tată? Aripile s-au înșurubat în staniol/ planează prin fum de țigară stinsă pe frunte și strig în somn când Dante întinde mâna spre Infern pătrunde orbirea/ labirintului de jad Scriu cu unghia de mort beatitudinea/ înrolată în ploaia de verde până la ultimul mugur Unde ești, Tată?

      În sinceritatea nesinceră, copacul dezgolit cu rădăcinile expuse îngropa sufletul. Frigul intrase în oase. Dar tu, ai dilatat pământul, știind că rana deschisă se cicatriza. M-ai îmbrăcat cu tine.      Secolele au trecut prin clipe și-am reînviat privindu-l pe Ozzy visând.     Frunzele dansează pe lacrimi de toamnă. Oare, sunt note uitate? Îți a scult răsuflarea prin timpanele nopții.     Da, iubirea curge osmotic în mine!

Da, nu mă pot opri din drum chiar dacă Freud stă deghizat în cerșetor De ce străzile sunt goale în Londra? Ascultă / frunzele trosnesc peste trunchiul gol e iarăși toamnă și stau în colivie când c eața ca un perete de sticlă / nu știe că ochiu lunii prive ște din interiorul t ă u E iarăși toamnă și o picătură de ploaie  mi te-a strecurat în gând / cebinecăești

Dezgolită de tristețe / pentru tine inima însingurată tânjește la scrâșnetul de aur al atingerilor noastre din sărutul absorbției Un nor se joacă cu mine / în mine vreau să simt razele încălzind trupul avid Dezgolită de tristețe / prin tine mă luminez de întuneric

- Î n firidele î ntunericului / a ș tept s ă m ă î mbrac î n alb cu bra ț ele tale -S untem dou ă particule cuantice sfid â nd incertitudinea ne studiaz ă î n laboratorul din Cern ș i nu se dumiresc toarnă cu pipeta î ntuneric peste noi / ne ciocnim stârnind paradoxuri -E i nu ș tiu c ă î n noi încolțește lumina c â nd ne zdrobim de umbră “ ș tiu/ moartea d ă dependen ță ” dar eu trăiesc prin tine / altfel sunt doar un trup amputat de sentimente (P.S. alături de C) Foto & tatuaj de Natasha Grama

   Ares, te rog...    fugi!     Eu...             Ușile, ușile, le-am deschis. Ușile Infernului, pe care-l păstrez înlăuntrul meu.       Sunt hoinara care caută noaptea brațele ce au șerpuit-o (prima oară) în 14.        Îmi scot ochii să privești prin ei cum sângele mi se înnegrește în vene. Nu pot bloca memoria. Totul s-a terminat c-un inel. În verde e un chip străin.      Sunt hoinara care distruge himera (gropar al inimii sale). Doar o epavă...

Vreau să prind Moartea în brațe... Iubeam un fir de speranță, parfumat cu alcool. Urăsc iarna, dar ador iarna, pentru că 1 lângă 1 - inocență și droguri. Iubesc un fir unit cu un altul. Ador vara, dar urăsc vara, pentru că doar 1 - inocența în droguri. Vreau să prind Moartea în brațe, ea fuge de mine.

-Laura Cozma & Laurențiu Belizan- -O, tu Ariadna! Dacă viața mea ar fi o clipă, aş vrea doar să-ți văd ochii atunci când te trezești. -Oh, Tezeu! Ochii mei  se rostogolesc prin labirint, așteaptă ieșirea prin cristalinul tău şi d istanța dintre noi se micșorează. -La cine e ghemul , cine ține firul întins? -Țin firul, mereu întins, pentru tine. Te aștept să r ăsucim viaţa împreună, la acelaşi număr de paşi dintre lumină şi  întuneric, la marginea lumii. Acolo unde umbrele noastre şi-au făcut chip cioplit, un lup urlă pe lună…

Glas dur pe buze  fierbinți, îmbibat cu plâns  de litere moarte. Glas interior din cântec efemer? Mereu prezent pe linia vieții, îndoaie  coarda basului. Tu doar simte, bătaia unu pe  unu de tobă.

       Ți-aș fi spus „salvează-mă!”, dar lasă-mă să cad în fisura cerului.        Revederea, din explozia rănilor, aduce urma înstrăinării. Te vei îmbăta cu suferința realizării, absorbind-o profund.          Brooke Shaden Photography       Chiar dacă în miezul iernii era cald, sub razele solare tremuri. Nu poți vedea Flacăra Divină.       Ai izbutit să privești o jumătate goală, crezând că-i un întreg. Eu am cunoscut detaliile din necuvinte. Am citit în verde.      Cu o singură atingere a degetelor, îți voi aduce chinul.      Ți-aș fi spus „salvează-mă!”, dar lasă-mă să cad în fisura cerului.

Ana Maria G îbu a început să „se joace în cuvinte” de la vârsta de 8 ani. Deși în prezent are 18 ani, putem vorbi despre poeta, cât și prozatoarea, care nu încetează să ne uimească cu vocea sa. Laura Cozma: Bună, Ana! Mă bucur că ai acceptat acest interviu. Ai putea să îmi spui cum ai început să scrii? Ana Maria G îbu: Primele  încercări literare au fost ca o provocare pe care m-am hotărât să o duc până la capăt, ca un joc al cărui sfârşit nu mi-l imaginam şi nici astăzi nu cred că-i pot intui capătul.  Prima mea poezie a fost un autoportret. În principiu, la 8 ani mi se părea distractiv să mă joc cu cuvintele, să creez mici poezii cu care să-mi surprind părinţii. În timp, am învăţat că puterea cuvintelor este mult mai mare decât îmi puteam eu imagina şi că acel joc al cuvintelor era de fapt una dintre pasiunile mele în care mă implicam cu toată fiinţa mea. Laura Cozma: Câte volume ai până acum? Ana Maria G îbu: În momentul actual am 9 volume, dintre car

Brooke Shaden Photography        Scumpete, vino!...        Am simțit mereu cum mă urmăreai, deși ceața îți făcuse zid.        Dar, stai! Nu am învățat să pășesc înapoi. Fiecare parte din mine, îi aparține hadesului. De ce nu ai deschis porțile când stăteam în fața lor?        Privește! Buzele-mi roșii absorb sângele, trupul-mi alb e înfometat de viață. Ochii-mi reci sunt o iluzie. Maschează... Sunt un mort-viu.          Spune-mi, Ares! Acum, vii pe un drum descompus?

Foto de pe  Brooke Shaden Photography          Iubitule, cuvinte febrile se desprind de mine...       Știai că sentimentul cast, dinăuntrul meu, se îndrepta spre nemurire? În fiecare zi, urca o treaptă, țindându-te de mână. I-ai dat drumul. El a continuat să urce precum luna se-ncăpățânează să apară-n furtună. Până astăzi. Astăzi, stă pe treapta de ieri. Crezi că va începe să coboare?       Mi-am înhumat mâhnirea. Am vrut să visez. Am visat. Dragostea? Da!... Coșmarul din care nu vreau să mă trezesc. Dar m-am detașat de noi. Prin supliciu, am cunoscut frumosul care există în urât.       Mi-am regăsit umbra uitată la porțile trecutului.

Foto din arhiva personală                Am adunat lacrimile ploii în tulpină. Din mucegai, s-a născut o nouă viață.        Inima-mi e plină cu spini. Crezi că te vor înțepa? În seva lor, stă drogul. Descoperă-l sau fugi!      Ca să ajungi la eternitate, învăluiește-te în moarte. Ca să pătrunzi în bine, transpune-te în rău.       Pierzania e adusă de voința ta.       Ți-e frig?