Doar noi

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor,

hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz 

ne urmărește cu un fel de vino-ncoace.

Simulez bine,

privesc complice norii, vorbind cu tine,

Maia,

până ți se face somn

și ne legănăm în brațele vântului

de parcă am asculta simfonia nr.5 

de van Beethoven.

Te pun în căruț, se produce boom-ul:

ea vine, se așează pe bancă,

încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii,

întreabă cum e să fiu mamă.

– Să vă spun drept, e super!

Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul 

în spate, de frica urmelor.

Mă ascund în clipirea unui semafor,

plâng, plâng, plâng,

până la epuizare, tot așa.

Imaginația dansează-n farse uneori,

a cere ajutor e visul care

am fost crescută să nu îl cer.

Totuși, l-am cerșit (o dată),

s-a schimbat în miraj.

– A fi mamă poate fi și frumos!?

– Nu există „poate fi”, este magnific.

Nici poemele care vor erupe din mine

peste 33 de ani nu pot descrie această fericire.

Mă trezesc, mă joc 

de-a baba oarba cu destinul. 

Cu unul în brațe, cu altul de mână,

băgăm mâinile în plastilină 

modelând chipul perfect

de mamă.

Unul împinge, altul se suie peste el,

Apoi, cântăm

pisica stă la pândă ca bau-bau.

Ochii sclipitor de negri surâd permanent

peste inima mea

ce rezonează la fiecare atingere a buclelor

aurii. 

Acum știu, 

nu mai sunt o himeră a familiei,

doar eu pot săruta îngerii pe pământ.