Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor,
hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz
ne urmărește cu un fel de vino-ncoace.
Simulez bine,
privesc complice norii, vorbind cu tine,
Maia,
până ți se face somn
și ne legănăm în brațele vântului
de parcă am asculta simfonia nr.5
de van Beethoven.
Te pun în căruț, se produce boom-ul:
ea vine, se așează pe bancă,
încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii,
întreabă cum e să fiu mamă.
– Să vă spun drept, e super!
Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul
în spate, de frica urmelor.
Mă ascund în clipirea unui semafor,
plâng, plâng, plâng,
până la epuizare, tot așa.
Imaginația dansează-n farse uneori,
a cere ajutor e visul care
am fost crescută să nu îl cer.
Totuși, l-am cerșit (o dată),
s-a schimbat în miraj.
– A fi mamă poate fi și frumos!?
– Nu există „poate fi”, este magnific.
Nici poemele care vor erupe din mine
peste 33 de ani nu pot descrie această fericire.
Mă trezesc, mă joc
de-a baba oarba cu destinul.
Cu unul în brațe, cu altul de mână,
băgăm mâinile în plastilină
modelând chipul perfect
de mamă.
Unul împinge, altul se suie peste el,
Apoi, cântăm
pisica stă la pândă ca bau-bau.
Ochii sclipitor de negri surâd permanent
peste inima mea
ce rezonează la fiecare atingere a buclelor
aurii.
Acum știu,
nu mai sunt o himeră a familiei,
doar eu pot săruta îngerii pe pământ.
Comentarii
Trimiteți un comentariu