Laura Cozma

 Adam  înainte să apar nu am fost întrebată  dacă puteam aș fi ales să fiu durerea −  să mă preling de pe obrazul tău stâng în inimă  până mi-ai fi dorit existența  dar dormeai  fără să tresari la suferința neexistenței mele  Adam  acum sunt femeia care se îmbracă în roșu pe sub hainele negre  în timp ce tu ți-ai ales o altă Evă  cu care să deflorezi Paradisul zidit Unul în celălalt  îți amintești?  parcă era un joc de puzzle  fiecare presimțea piesa următoare  azi îl străpungi din colțul buzelor ei până în tălpile toamnei  Adam  în catacombele gândului șobolanii  se hrănesc din trupul meu putrezit  râzi dar nu știi că te vei împleti în mine  cu plânsul unui copil nenăscut   Foto: Brooke Shaden Photography

Foto: Brooke Shaden Photography culorile reale sângerează pe platoul vieții iar noi primim condamnarea în noi nu putem nimic nu poate hrăni monstrul care plânge de pe o zi pe alta catapeteasma se fragmentează în ritmul unui cancer firul translucid pur și simplu nu se mai arată l-am pierdut sau el m-a pierdut pe mine în drumul spre tine am căzut în gol pentru că pe palma ta liniile vorbesc adevărul fără niciun sunet simt cum ochii tăi așteaptă foamea neobosită dansul flăcărilor se termină curând umbrele ies în stradă tot ceea ce trebuie să faci e să asculți vocea mută dar eu cum aș putea spune timpului să plece un timp și să aștepte nu pot nimic nu poate ucide monstrul care se hrănește cu tine

plouă dar picăturile fug de mine durerea e prea mare chiar și pentru ele gust vina aroma mărul mâncat pe jumătate mă străpunge prin interior lebedele dansează într-un cerc mistic ele hrănesc ploaia cu poftă ziua de ieri se îngroapă în cea de azi plânsul copilului nedorit se aude din pântecul mamei  pe scena de foc actorul încă repetă peste câteva minute publicul pedant va căuta himera în nimic ei nu văd din gură le ies hiene ce se mănâncă între ele plouă dar ei  nu simt picăturile îi transpun într-un sipet al răului pe care Regizorul îl va închide într-o zi Foto:  Sound of a Picture

lumina întinde cearceaful  iar brațele tale îmi sfărâmă trupul -  asfințim unul în celălalt culorile fac implozie în cutele lumii noastre  ți-am șoptit în timp ce dormeai - brațele tale ar putea fi singura dimensiune a universului m-aș putea destrăma ca să devin membrana inimii tale dar  nu mai e timp  tăcerea e piatra care alungă pânza de paianjen dintre noi și ei  simt cum mă pierd în mulțime

ploaia a bătut cu tălpile în geam fisurându-l făceam dragoste și fisura înflorea într-o cotropire de bolero statuia de aur ne privea invidioasă brațele îi zvâcneau în ritmul dansului nostru ritualic tu nu ai văzut când și-a aruncat șiragul de lumină altoită pe întuneric – șiragul lui Zarathustra își înfipsese colții în mine tu priveai carul mare din pieptul meu eu încă țin soarele-n palmă și câteodată mi-e frig frigul acela dinainte de tine și frigul stă aninat între degete ca o pânză de păianjen

(alături de C) pe paleta lui da Vinci a mai rămas doar negrul din care lacrimile Giocondei se scurg  Foto: Brooke Shaden Photography ea ieșea uneori din ramă și îl revendica făceau dragoste până se sfâșia pânza zâmbetul era mereu altul și el urca din colțul buzelor ei într-un alt tablou îmi spuneai că noaptea e o femeie geloasă hipnotiza pictorul la frontiera dintre iubire și ură linia aceea se îngroașă  ca o ceață pe un câmp de război soldații stau în tranșee  în pântecul unei mame care nu-i dorește gemetele se împletesc spre cer într-un cordon ombilical aerul lăptos e singura certitudine din care sug înfricoșați viața e un tablou  în care vopselurile învață aceeași limbă recunosc aș vrea să pot spânzura timpul să-i văd secundele ieșind pe gură ca niște șobolani translucizi privești privești privești cum moartea intră în mine ca un nisip alb și fin vino! pentru tine aș putea fi vasul smălțuit  din care da Vinci încă bea apă

ne-am născut pentru cer dar pe Platoul Gizeh preoții caută stropi de viață-n mastabas  te urmăresc bărbierindu-te iar gameții încep să cânte la castaniete corabia lui Keops merge înapoi ridurile tale au fost afluenți ai Nilului lacrimile s-au retras în oaze barba ta era o pădure de chiparoşi acum ating obrazul tău neted ca o apă liniştită dunele de nisip îşi unduie coamele în ritmul mângâierilor stropi turcoaz se preling la răsărit dintr-un sicomor arunc oglinda de bronz lustruit un hykso vine spre noi călăuzit de o stranie nevoie de frumos din pereții de marmură sare o gazelă direct în irişii tăi de culoarea setei face salturi peste fâșiile albe impregnate cu rășini parfumate ea ea  geamăna mea resorbită într-o altă viață care te-a ales tot pe tine (alături de C)

Foto: Suflea MC Scriitorii sunt „altfel” decât ceilalţi?  Poetul, editorul și animatorul cultural Constantin Marafet ne demonstrează că visele pot deveni realitate. Laura Cozma: Sunt onorată că ați acceptat să-mi răspundeți la aceste întrebări. Știu că la debutul dvs., în „Viața Buzăului”, aveați doar 16 ani. Cum s-a întâmplat totul și când ați descoperit vocația pentru scris? Constantin Marafet: Cele şapte orizonturi, cât socotisem distanţa din satul meu natal până la Școala domnească, se comprimaseră, rămăsese doar umbra unui curcubeu ca un pod peste amintire, pe care l-am trecut de multe ori, cu aceeaşi emoţie. Cei patru ani petrecuţi la internat (am fost pe rând şef de palier, apoi preşedintele internatului din partea elevilor) au fost un adevărat festin. Eram acasă. O seamă de profesori mi-au fost pe rând prieteni şi părinţi. Nu voi uita niciodată profesoara mea de limba română, doamna Avram Flora, de numele căreia se leagă debutul meu literar. S-a întâmplat

înainte să ne întâlnim / m-ai visat Eliade îmi citea la o pipă naşterea am tras litera de fum în mine / ea mi-a schimbat codul genetic în Capela Sixtină femeile înjunghiate de lumină respirau prin branhiile peştilor scufundaţi în cer te-am anesteziat / cu nevoia de mine ai ținut visul înmuiat în aureole şi venin albastru  până am început să exist când Magellan şi Columb  cartografiau lumea stăteai perpendicular pe axa polilor între cele două emisfere îți acordasei vioara arătând adevărata simfonie / a iubirii  sclipirea ochilor de pisică sfâşie noaptea maşinile gonesc cu roțile desumflate când miaună câinii lumina împinge cu umerii goi pământul în mare ei simt şi văd aceleaşi lucruri noi am adus lumii al cincilea anotimp