Un sărut pe suflet

Foto: Suflea MC

Scriitorii sunt „altfel” decât ceilalţi?
 Poetul, editorul și animatorul cultural Constantin Marafet ne demonstrează că visele pot deveni realitate.




Laura Cozma: Sunt onorată că ați acceptat să-mi răspundeți la aceste întrebări. Știu că la debutul dvs., în „Viața Buzăului”, aveați doar 16 ani. Cum s-a întâmplat totul și când ați descoperit vocația pentru scris?

Constantin Marafet: Cele şapte orizonturi, cât socotisem distanţa din satul meu natal până la Școala domnească, se comprimaseră, rămăsese doar umbra unui curcubeu ca un pod peste amintire, pe care l-am trecut de multe ori, cu aceeaşi emoţie.

Cei patru ani petrecuţi la internat (am fost pe rând şef de palier, apoi preşedintele internatului din partea elevilor) au fost un adevărat festin. Eram acasă. O seamă de profesori mi-au fost pe rând prieteni şi părinţi. Nu voi uita niciodată profesoara mea de limba română, doamna Avram Flora, de numele căreia se leagă debutul meu literar. S-a întâmplat chiar în al doilea trimestru din anul întâi. În vacanţa dintre trimestre trebuia să facem un caiet cu lecturi suplimentare. Eu mă prezint cu un caiet plin de poezii comentate. Era perioada când, singur, îl studiam pe Lucian Blaga.

-Predau de atâta timp, niciun copil nu a venit cu un asemenea caiet. Îţi place poezia?! Scrii?!

-Da, răspund monosilabic, fără să vreau. Îmi era teamă să vorbesc despre dragostea mea pentru poezie. Ultima dată când o făcusem, prin clasa a V-a, a fost o adevărată tragedie în comuna mea. Un profesor m-a întrebat atunci ce vreau să mă fac când voi fi mare. Iar eu ca să arăt că îl citisem pe M. Eminescu îi spun  „Dichter”, evident, nimeni nu ştia ce înseamnă. Le-am tradus: „poet”. Rumoare în clasă. Nu mai descriu consternarea de pe feţele tuturor. Copiii au mers acasă, le-au spus părinţilor. Au venit cu mic cu mare la poarta casei mele. Au îngrozit-o pe mama. Că am o problemă, că nu sunt normal. Să mă ducă la un medic. Multă vreme s-a vorbit în sat despre asta. „Auzi, soro, să se facă poet! Nu-i în toate minţile.” După o asemenea experienţă nu mai ai niciun chef să spui cuiva că tu scrii poezie.

Cert este că i-am dat doamnei Avram Flora caietul cu poezii, nu împlinisem 16 ani. Apoi m-a propus să citesc în cenaclul de pe lângă ziarul „Viaţa Buzăului”, condus de poetul Puiu Cristea. Acesta a venit la noi la liceu unde a ţinut o ședinţă de cenaclu.  Aşa am debutat.

Laura Cozma: Cum sunt percepuţi şi valorizaţi scriitorii în societatea actuală? Sunt ei „altfel” decât ceilalţi?

Constantin Marafet: Nu, nu sunt „altfel”. Un scriitor este scriitor indiferent de regimurile sau regimul politic în care trăiește. Într-un regim politic cultural poți fi geniu ca apoi, imediat, într-un alt regim politic cultural să nu mai exiști. Un scriitor nu trebuie să țină cont de astfel de lucruri, nici macăr nu trebuie să se gândească la mărirea ori decăderea lui. El, scriitorul adevărat, are în permanență în vedere depășirea propriului discurs . Dacă reușește are asigurată eternitatea, dacă nu, rămâne la stadiul de expunere naivă într-un tablou neterminat și trecut la index, la diverse.

Laura Cozma: Studii? Școli, gimnaziu, facultăți?

Constantin Marafet: Da, din toate câte puțin. Am studiat toate înscrisurile din scoarța copacilor și până în vârful de Mai al Ideei. La alfabet mulți copaci au lipsit…

-Te-ai născut !? întreabă frunza dusă de râul stelar către întuneric.

-Nu știu…?!

-Ce an?

-Parcă la a 11-a naștere în 1961 și ceva, parcă, Mai, 16, scrie negru pe alb în calendar.

-Unde ? Frunza îngălbenită fluieră o doină de aducere aminte.

-Între pământ și cer, între umilință și dragostea dintre dealuri. Ascuns, am stat o veșnicie, de la „a budi” i-am dat numele natalului meu deal.

*** Odată, pe vremea când negociam cu poetul Ion Niculescu reeditara cărții Miorițiada s-a uitat deodată la mine curios.

-Măi, Marafet, tu ai doctoratul?!

-Nu, Maestre!

-Ai o colă de hârtie A4?

-Nu, nu am la mine.

-Îți semnam eu acum doctoratul. 

Așa am rămas eu fără doctorat.

Laura Cozma: Ați fost redactor la mai multe ziare și reviste („Doina”, „Glas Râmnicean”, „Pagini Râmnicene”, „Curentul de Râmnic”, „Revista Poliției”, „Arhipelag”), iar, în prezent, sunteți director al „Editurii Rafet”, din 1997. Când ați avut timp să scrieți atâtea cărți?

Constantin Marafet: Ca să vorbesc despre mine, mă simt ca și cum aș desfășura o ceremonie a impersonalității. Scrisul (scrisa) înseamnă pentru mine o stare de spirit. Când o am, scriu. Când nu o am, ajut pe ceilalți. Dar, mai ales, când iubești, când dragostea ta este adevărată,  ai timp. Timpul pentru mine reprezintă o aberație care te macină ușor, ușor până dincolo de uitare. Dacă nu eşti atent la copaci în fuga ta către moarte, pierzi frumusețea pădurii.

Laura Cozma: Sunteți alături de  Cenaclul „Ante Portas”, dovadă prima antologie editată la „Editura Rafet”, ce părerea aveţi despre activitatea și aspiraţiile noastre?

Constantin Marafet: Apariția voastră m-a bucurat enorm.  Tineri, frumoși, talentați, neviciați. Iubesc dinamismul vostru pur. Aspirațiile domniilor voastre sunt firești și demne. Rămâneți precum sunteți: tineri, frumoși, talentați, neviciați și din umbră cu un deget fermecat voi fi alături de voi.

Laura Cozma: Anul acesta a avut loc cea de-a VIII-a ediție a Festivavlului „Titel Constantinescu”. Festivalul a căpătat notorietate și prestanță națională și internațională. Cum v-a venit ideea acestui festival și cum au fost începuturile?

Constantin Marafet: Tot univesul omenesc este plin de idei. Apar idei secundă, după secundă. Toți vedem ideea, greutatea constă în punerea ei în aplicare. Îți trebuie un dram din nebunia unei frunze să pornești cu ideea-vis în brațe, la drum. Eu am pornit la drum acum nouă ani, știu exact unde merg. Începuturile? Ca în orice relație om - idee, acomodarea s-a făcut treptat, am devenit buni prieteni, apoi au început să aibă încredere și ceilalți protagoniști în om și în idee. Probabil o să scriu odată, cu amănunte, despre fiecare ediție. Acum iureșul evenimentelor nu-mi permite. Am prins o frunză cu privirea și o mut din stea în stea.

Laura Cozma: Ediţia de anul trecut a festivalului s-a desfășurat dincolo de Prut. Ce loc ocupă Basarabia şi românii de acolo în inima dvs.?

Constantin Marafet: Ce loc ocupă o soră în destinul unui om?! Chiar dacă nu o vezi zilnic, știi cu precizie că ea există, știi că te dorește, știi că te iubește! Jumătate de inimă bate odată cu jumătatea de inimă. Aștept un chirurg să unească inima, să pot respira normal, să pot iubi ancestral, să fiu un Om întreg.

Laura Cozma: Sunt sigură că de-a lungul timpului ați avut ocazia să cunoașteți multe personalități. Ne-ar bucura să ne povestiţi câteva amintiri prilejuite de aceste întâlniri!

Constantin Marafet: O, da!  Sunt un fericit din acest punct de vedere. Am avut şansa să cunosc pe aproape toți scriitorii contemporani. Nu pot să-i enumăr aici, aș uita probabil pe cineva și nu cred că aveți atâta spațiu tipografic. Cert este că pe toți i-am iubit, îi iubesc și îi prețuiesc. Învăț mereu câte ceva de la ei. Scriitorii, dacă le citești cărțile și apoi ai şansa să-i cunoști, sunt magnifici. Am multe amintiri, enorm de multe, dar… o să vă povestesc…. Este cunoscută prețuirea (reciprocă) pe care am purtat-o și pe care i-o port marelui OM-Scriitor, Mircea Micu. Am multe amintiri fantastice cu Mircea Micu, o să vă spun una. Mircea Micu îmi propune să scot revista „Literatorul” la Râmnicu Sărat (proiect eșuat, nu din vina mea, nu din vina lui Mircea Micu, totul a fost sub semnul divinității). Onorantă propunere. Eu, în etuziasmul meu, accept fără să mă gândesc prea mult, mai ales că urma să inserăm și câteva pagini cu scriitori din zonă, eram în al noulea cer, îi cer să-mi trimită revista. Nu se pricepea prea bine la calculator și, odată cu revista, îmi trimite și cartea „Secretul doamnei de zăpadă”. Am realizat că este o greșeală, în discuțiile anterioare nu pomenise nimic de carte. Știam că urma ziua de naștere a dumnealui, 31 ianuarie. Nu-i făcusem niciodată un cadou, cu nicio ocazie, îmi zic, din prețuirea pe care i-o port voi scoate această carte. Mai aveam la dispoziție aproximativ două săptămâni, încep imediat editarea și tipărirea. Reușesc. Îl sun pe 30 ianuarie, seara. Mă prefac că nu știu că a doua zi este ziua de naștere, îi spun că ajung în București și dacă poate să vină la Gara de Nord să ne vedem, invoc eu un motiv oarecare. De ce la Gara de Nord? Cărțile erau multe și foarte grele. „Sigur, dragul meu îmi zice, la ora 09:43 sunt în gară.” Răsuflu ușurat, era totuși ziua lui de naștere, ce Dumnezeu! A doua zi, un ger năpraznic, cobor gâfâind cu gențile pline cu  Secretul doamnei de zăpadă, îmi arunc privirea pe peron, Mircea Micu mă aștepta, mă îmbrățișează cu drag. Nedumerit, văzându-mă cu atâtea bagaje, îmi zice: „te muți la București?”  „Nu, maestre, nu, am un cadou pentru ziua dumneavoastră, La Mulți Ani”, și scot o carte, se uită și mai nedumerit: „da eu cunosc cartea asta!”  „Sigur, pentru că este a dumneavoastră.” Nu pot să vă descriu uimirea de pe fața lui, emoția, era parcă la prima carte. Mă îmbrățișează din nou: „nimeni nu a făcut așa ceva pentru mine!” „Meritați, maestre! Pentru omul care sunteți”! A uitat că este așteptat acasă, a stat cu mine, am povestit, am pierdut un tren, două, într-un târziu, ne despărțim. Plec.  Eram împăcat cu mine.

Laura Cozma: Ultima mea întrebare ar fi: aveți, sau ați avut, un model în viață?

Constantin Marafet: Paradoxal, dar toți scriitorii pe care i-am citit mi-au fost modele în viață. După fiecare carte citită, îmi vine să nu mai scriu. Nu știu cine mă împinge, și tot scriu, pentru că atât de frumos scriu prietenii mei scriitorii, încât râmăn într-o muțenie neforțată, conștient că nu voi putea ajunge la înălțimea lor. Doamne, cum șlefuiesc ei silabă cu silabă! Iar eu rămân un veșnic ucenic.

Laura Cozma: Vă mulţumesc pentru tot timpul acordat şi să ne trăiţi  mulţi ani de acum încolo!