Treceți la conținutul principal

alter ego

(alături de C)
pe paleta lui da Vinci a mai rămas doar negrul
din care lacrimile Giocondei se scurg 
Foto: Brooke Shaden Photography
ea
ieșea uneori din ramă și îl revendica
făceau dragoste până se sfâșia pânza
zâmbetul era mereu altul
și el urca din colțul buzelor ei
într-un alt tablou

 îmi spuneai că noaptea e o femeie geloasă
hipnotiza pictorul la frontiera dintre iubire și ură

 linia aceea se îngroașă 
ca o ceață pe un câmp de război
soldații stau în tranșee  în pântecul unei mame
care nu-i dorește
gemetele se împletesc spre cer într-un cordon ombilical
aerul lăptos e singura certitudine din care sug înfricoșați
viața e un tablou  în care vopselurile învață aceeași limbă

 recunosc
aș vrea să pot spânzura timpul
să-i văd secundele ieșind pe gură ca niște șobolani translucizi

 privești
privești
privești
cum moartea intră în mine ca un nisip alb și fin

 vino!
pentru tine aș putea fi vasul smălțuit 
din care da Vinci încă bea apă

Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Doar noi

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor, hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz  ne urmărește cu un fel de vino-ncoace. Simulez bine, privesc complice norii, vorbind cu tine, Maia, până ți se face somn și ne legănăm în brațele vântului de parcă am asculta simfonia nr.5  de van Beethoven. Te pun în căruț, se produce boom-ul: ea vine, se așează pe bancă, încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii, întreabă cum e să fiu mamă. – Să vă spun drept, e super! Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul  în spate, de frica urmelor. Mă ascund în clipirea unui semafor, plâng, plâng, plâng, până la epuizare, tot așa. Imaginația dansează-n farse uneori, a cere ajutor e visul care am fost crescută să nu îl cer. Totuși, l-am cerșit (o dată), s-a schimbat în miraj. – A fi mamă poate fi și frumos!? – Nu există „poate fi”, este magnific. Nici poemele care vor erupe din mine peste 33 de ani nu pot descrie această fericire. Mă trezesc, mă joc  de-a baba oarba cu destinul....
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Între ei și tine

 Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima  cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț,  lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm. 
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe