Laura Cozma

     Ethos-ul chemării tale a pus stăpânire pe oasele mele. Vreau să-ți salvez inima, dar ți-o strivesc în adâncul meu. Războiul conștiinței arde. Fumul se risipește. Așteptarea ta mă înfierbântă.       Iubitule, voi învăța cum să țin timpul în captivitate când săgețile lui Eros ne vor uni într-o singură umbră și-ți voi obloji durerea. Desen de Mădălina A. Cozma      Aud...pathos-ul vocii dinl ăuntru când cuvintele-ți dorm.  

     În frumoasa zi de 22 aprilie, la Librăria Bizantină, am avut prilejul să primesc sfaturi de la librarul (pentru o zi) Maia Morgenstern care a recunoscut că vorbește în calitate de cititor, nu de critic literar. Foto:  Alex Coman Photography     „Tatăl meu mi-a spus că și-a stricat ochii, citind la lumina lunii.”, a afirmat  Maia Morgenstern. Se pare că librarul nostru citește la lumina veiozei, iar fetele sale citesc la lumina telefonului, setea de lectură fiind transmisă din generație în generație.       Cum ne-a convins să cumpărăm cărți? Citind. Cu mult patos, Maia Morgenstern a dat glas unui fragment din  „Cabaretul cuvintelor”, de Matei Vișniec.     De ce am simțit nevoie să povestesc? Fiindcă nu am știut cum să-i urez „la mulți ani!”

Din orizonturi verzi, se rup frânturi trecute, lacrimi stinghere coboar ă molatic... Scriu despre tine, fără a scăpa de blestemul de-a te iubi. Ți-am creionat imaginea înainte să mă nasc, dar am rămas la jumătatea drumului. Ca o licoare spre rău, târfa din mine îți mângâie pomeții c-un sărut. Cartea timpului mă cheamă în paginile nescrise. Ca o licoare a răului, târfa în setat ă de buzele roșii îți creionează sprâncenele rotunjite. La jumătatea drumului îți pierd chipul diavolesc. Poți auzi țipătul surd al disperării mele, din vocea liniștită a mării? Lacrimile îngheață, frânturile trecutului ... din orizonturi verzi.

   Vântul...    Se întorc paginile din Cartea timpului. Ares îmi deschide porțile. Da, depărtările verzi îmi surâd! Dar... nevoile trunchiului sunt aceleași cu florile sale? Frânturile trecutului sunt întipărite în oasele mele.    Metamorfozată în floare, îmi privesc petalele cum se usucă.    Iubirea nu se poate defini. Înaintez prin cuvinte nenăscute, mă lupt cu fulgerele lui Zeus pentru tine. Oare meriți?

     Privește! Ninge în luna lui Martie.    Când zbori cu aripile frânte, gândul îți spune să pășești. Inima nu acceptă. De ce?     Iubitule, inunzi oceanele lui Poseidon.   Cântându-i împreună cu cerul, Zeus a plecat pe Tărâmul Viselor. I-am furat penița. Îți rescriu destinul în Cartea timpului. Cerneala se scurge peste omăt.    Vei învia din cenușa neexistenței. Pe drumul pustiit de lacrimi, Infernul tău e reclădit prin mine. Ai înțeles că noi suntem lumea?   Învelită cu dragostea ta, mantia imaculată e un jar. În norii întristați, intră lumina .

  Clopotele tale m-au chemat în măruntaiele pământului când adunam florile plumburii de la poalele Olimpului. Hades, ai bifurcat timpul prin mine.     Amintește-ți! Trunchiul meu a trecut prin ploaia flăcărilor pentru tine. Mă simți? Sunt în seva coastei tale. Ceara durerii coboară peste umerii tăi și mă renasc.    În lăcașul sinistru, vestmântul morții devine vestmântul purității. Demetra îmi spulberă visul, te îneci cu otrava plânsului ei.     Adunând florile primăverii, scriu poezia înfrângerii.

Taci,  ascultă fanfara ploii... sunt în notele ei. Firul timpului s-a rupt, lupt între două lumi  pierdute. În zidurile negre,  lacrimile-ți sunt raza vieții, lipsa ta, râul morții. Taci, ascultă fanfara ploii...