Laura Cozma

      Atinge-mă! M-am dezbrăcat de veşmintele albe pentru tine. Preumblă-ţi răsuflarea peste sânii mei, încălzeşte-mi trupul în dansul unirii.      Ares ne urmăreşte din globul disperării, dar sufletu-mi e îngheţat de lacrimi.      Vântul aduce dorinţa-i însângerată. Din mijlocul deșertului alb, te ascund în coapsele mele şi ne îndepărtăm cu fulgii de nea. Precum Dionysos, te naşti a doua oară.      Pe un vârf de munte, te alăptez cu seva pasiunii.      Ploaia stelelor negre ne îmbrăţişează. Îţi zdrobeşte umărul stâng, dar flacăra carnală ne ocroteşte. Gândul alb învinge. Ochii verzi se îndepărtează cu luna amară.     Nimfele vin să-ţi cureţe rana, te duc în apa mării înspumate.      Mă distanțez. Nu sunt Afrodita, sunt doar Iarna. 

          Scumpete , ies din tabloul gândului tău şi te răpesc în inima versurilor mele.      Am îngenunchiat natura. Luna, martor nemuritor, se pierde în amorul nostru.     Reînviem focul din cenuşa diavolească. Infernul e Paradisul nostru, suntem prizonieri voluntari.    Când praful dorinței se uneşte cu carnea buzelor, muşti din mine ca dintr-o hrană şi-mi colorezi sânii cu respirația. Ritmul alert al ticăitului lăuntric erupe. Ne încătuşăm în atingeri.       În capela iubirii, îmi spăl ochii cu lacrimi. Pe aripile lor, îngerii mă înalță departe de tine.    Durerea e ca o uşă deschisă, gratiile eşti tu. Ți-ai inscripționat numele cu un gol în poarta inimii mele. Trupul meu te striga.

      Clipele se scutură ca frunzele de toamnă, trec pe lângă mine. Sunt o statuie.       Privesc spre orizontul cenușiu, prin fereastra lunii.         Mi-ai acoperit cerul, te-ai interpus între soare și mine.     Cenușa flăcării mă orbește, dar notele pianului mă-ndrumă.      Ești o viziune necontrolată. Printre lacrimile norilor, te aud șoptind sunetele magice, ale cântecului nostru.      Sunt o pânză albă pe care-ți așterni creațiile. Îmi conturezi trupul cu pana privirii și-l colorezi cu buzele tale. Pentru tine, sufletul meu și-a lepădat haina. Ești umbra ființei mele.       Colierul iubirii mă strânge de gât. Culoarea sângelui se preschimbă.      Notele pianului se pierd în negru. Mă ții în lanțuri. 

     A venit toamna. Îmi acopăr inima cu uitare.     Peste cerul vesel, norii de foc presară dorința. Mă dezbrac de zâmbetul tău.     Vântul plânge. Am spart clepsidra iubirii. Cu arcușul întristat, Zeus cântă. Deasupra-mi, florile plumbului dansează.     Frunzele codrilor îmi acoperă trupul dezgolit. Privesc cupola înnegrită de durere. Licorna se apropie. Cu cornul strălucitor, îmi vindecă rănile. Mă preschimb în Demon.     Umbra sufletului dispare. O îngrop în sicriul suferinței.     Reînvii. Te las în urmă...

    Scriu cu picăturile sângelui, din lăuntrul inimii blestemate.     În fanfara vântului, mi se deschid ochii inimii cu raza privirii tale.     Dintr-un joc al atingerilor inocente, săruți buzele-mi pofticioase și îmbraci goliciunea-mi cu răsuflarea ta. Scumpete, ești creatura miraculoasă prin care renasc.     În îmbrățișarea finală, parfumul tău mă îmbălsămează. Cu mâinile reci, m-a atins noaptea.     M-am rătăcit în labirintul iubirii. Merg mai departe cu lanțurile înfipte-n picioare.     Suferința-mi zâmbește.     În trup, am inhalat fumul durerii. Absența ucide. Inima-mi poartă doliu.

   Stau în fața porților inimii tale. Luna atârnă în infinit, iar tu îmi oferi o cupă din sticla iubirii. Gust, mă infectez cu dorință.     Buzele tale împrăștie veninul cu incantație. Corzile trupului îmi vibrează la toate atingerile tale. Ești șarpele care îmi mușcă sufletul. Otrava mi se răspândește în fiecare venă și devine un drog necesar existenței.    Din desișul codrilor, Pan ne cântă la nai. Îmi sculptezi sânii cu dalta sărutului, în lumina întunericului. Încercăm să descoperim secretul facerii, dar suntem simpli actori pe o scenă divină, în teatrul Creatorului.    Penumbră. În celula gândului, pumnalul de lacrimi aleargă. Sunt prizonieră liberă. Îmi țipă inima.    Astăzi, porțile sunt închise.

        Suntem oameni. Fiecare dintre noi avem o inimă, fiecare inimă are o bătaie mai puternică. Tu ești alarma ceasului din interior.    Aștept să-ți pictez, cu pensula sărutului meu, trupul. Tu mă aștepți, cuprins de vise, iar rațiunea nu-și mai are loc în gândul tău.    Ochii tăi mă urmăresc cu lumina soarelui de dimineață. Mă strângi de mână ușor și îmi adăpi buzele cu un sărut. Dorința ne îmbată în continuare. Dansăm vals pe ritmul alambicat al foșnetului pădurii. Trupurile noastre se apropie într-un dans al unirii, iar rugul se transformă în alb.     Cântecul îngheață. Lumina stelelor prinde lacrimile care cad în marea vinovăției. Ne despărțim.    Chiar dacă doare, te aștept. Mi-am încărcat armele răbdării până la următoarea furtună a inimii tale când o să te întorci.