Treceți la conținutul principal

Sighișoara – o prietenă de suflet


            Câteodată îmi spun simplu: sunt doar un om!
Ei bine, da. Iar tu, ești un om la fel ca mine care se blochează de problemele de zi cu zi și se refugiază lângă cei dragi. De ce? Gândul pueril că ei nu te vor răni niciodată. De aceea nu mai simți niciun efort atunci când vine vorba de ei.
Dar te-ai întrebat vreodată ce înseamnă fericirea pentru tine? Da, fericirea celor din jur (asta dacă ai un suflet prea bun - cum puțini îl mai au). Totuși, ce faci, concret, pentru fericirea ta?


          Vine o vreme când nu te mai simți bine să stai cuminte pe ramura ta. Știi? Nicio pasăre nu stă prea mult într-un loc. Nu te abandona niciodată în singurătatea neagră din interiorul tău și nu renunța la ceea ce te face radios.
Cea mai mare prostie este să așteptăm ca cineva să ne facă fericiți. Noi suntem singurii responsabili de fericirea noastră. Iar dacă ești fericit, dacă ești plin de lumină, poți să dai dragoste în jurul tău.


Nu te ambiționa. Toți avem nevoie de o pauză. Toți avem nevoie să ne redescoperim. Zboară! Dar zboară spre tine.
Eu îmi accept cu bucurie fiecare înfrângere. Pentru că de fiecare dată  fug să mă regăsesc. Unde? Departe de toți și de orice gând.
Într-o zi am fugit la Sighișoara. Mă striga. Mă striga atât de tare și am simțit nevoie să o îmbrățișez.
Ea e o prietenă  pe care nu oricine o poate avea. E greu de descifrat. Dacă nu decodifici bine ceea ce îți spune, poți doar să fii unul dintre cei care vin și pleacă.
Nu pot să vă povestesc despre ea. Nu aș avea cuvânt să bată atât de tare precum limbile ceasului una peste cealaltă. Nu aș avea cuvânt să urce pe fiecare scară a gândului acoperit de întunericul luminii.
În Sighișoara nu e vorba doar de ceea ce vezi, ci despre ceea ce simți...
Sper că pozele mele te vor face curios să faci o escapadă.


Biserica Mănăstirii

Cetatea Sighișoara



Cimitirul Evanghelic din Deal

Scările acoperite



Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Doar noi

Stăm pe banca a șaptea din parcul pensiilor, hoașca machiată cu fond de ten și ruj roz  ne urmărește cu un fel de vino-ncoace. Simulez bine, privesc complice norii, vorbind cu tine, Maia, până ți se face somn și ne legănăm în brațele vântului de parcă am asculta simfonia nr.5  de van Beethoven. Te pun în căruț, se produce boom-ul: ea vine, se așează pe bancă, încât ai zice că mă cunoaște din pântecul maică-mii, întreabă cum e să fiu mamă. – Să vă spun drept, e super! Câteodată îmi vine să fug, să iau asfaltul  în spate, de frica urmelor. Mă ascund în clipirea unui semafor, plâng, plâng, plâng, până la epuizare, tot așa. Imaginația dansează-n farse uneori, a cere ajutor e visul care am fost crescută să nu îl cer. Totuși, l-am cerșit (o dată), s-a schimbat în miraj. – A fi mamă poate fi și frumos!? – Nu există „poate fi”, este magnific. Nici poemele care vor erupe din mine peste 33 de ani nu pot descrie această fericire. Mă trezesc, mă joc  de-a baba oarba cu destinul....
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Între ei și tine

 Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima  cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț,  lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm. 
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe