Treceți la conținutul principal

Sighișoara – o prietenă de suflet


            Câteodată îmi spun simplu: sunt doar un om!
Ei bine, da. Iar tu, ești un om la fel ca mine care se blochează de problemele de zi cu zi și se refugiază lângă cei dragi. De ce? Gândul pueril că ei nu te vor răni niciodată. De aceea nu mai simți niciun efort atunci când vine vorba de ei.
Dar te-ai întrebat vreodată ce înseamnă fericirea pentru tine? Da, fericirea celor din jur (asta dacă ai un suflet prea bun - cum puțini îl mai au). Totuși, ce faci, concret, pentru fericirea ta?


          Vine o vreme când nu te mai simți bine să stai cuminte pe ramura ta. Știi? Nicio pasăre nu stă prea mult într-un loc. Nu te abandona niciodată în singurătatea neagră din interiorul tău și nu renunța la ceea ce te face radios.
Cea mai mare prostie este să așteptăm ca cineva să ne facă fericiți. Noi suntem singurii responsabili de fericirea noastră. Iar dacă ești fericit, dacă ești plin de lumină, poți să dai dragoste în jurul tău.


Nu te ambiționa. Toți avem nevoie de o pauză. Toți avem nevoie să ne redescoperim. Zboară! Dar zboară spre tine.
Eu îmi accept cu bucurie fiecare înfrângere. Pentru că de fiecare dată  fug să mă regăsesc. Unde? Departe de toți și de orice gând.
Într-o zi am fugit la Sighișoara. Mă striga. Mă striga atât de tare și am simțit nevoie să o îmbrățișez.
Ea e o prietenă  pe care nu oricine o poate avea. E greu de descifrat. Dacă nu decodifici bine ceea ce îți spune, poți doar să fii unul dintre cei care vin și pleacă.
Nu pot să vă povestesc despre ea. Nu aș avea cuvânt să bată atât de tare precum limbile ceasului una peste cealaltă. Nu aș avea cuvânt să urce pe fiecare scară a gândului acoperit de întunericul luminii.
În Sighișoara nu e vorba doar de ceea ce vezi, ci despre ceea ce simți...
Sper că pozele mele te vor face curios să faci o escapadă.


Biserica Mănăstirii

Cetatea Sighișoara



Cimitirul Evanghelic din Deal

Scările acoperite



Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Între ei și tine

 Trăiesc în soarele deșertului: zăduhul zilei îmi umple inima  cu mâini mici și zâmbete, noaptea deger, inima stă ascunsă-n promoroaca de cearcăne. Maia, cerebelul nu-mi mai funcționează, stă captiv în plasa cuvintelor, nu mai știu dacă dormitez sau sunt trează. Încerc, să sorb din cafea și să trag din țigară, ușa e întredeschisă, îl privesc pe frac-tu dacă e măcelarul ce-ți jupoaie carnea suavă. Sparg scrumiera, curăț,  lumina orbește inima, Cristian te dezmiardă pe limba lui. Ațipesc. Încerc, încerc, încerc, să pătrund viața de haimana, ascunsă în lama cuvintelor ce pune amprenta lăuziei. Maia, dragostea tatălui tău nu se măsoară în ele, se taie. Pe interior e plin de mine. Ies cu ochii din pampers, cu mâinile din lapte praf și le învârt în buzunarul lui stâng, ne îmbrăcăm unul în altul. Dorul -purul blestem al iubirii- se stinge. Adorm. 
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

în orașul meu plouă

(in memoriam, Lucian Mănăilescu) vino inimă! șezi lângă mine  rabdă - nu schimba poziția cărților nu înainta nicio filă doar stai ascultă altfel - vei ajunge la sfârșit iar mie  îmi pasă - deloc geniul nebun a plecat din criza timpului dar nu m-a părăsit absența crește - peste orașul înghețat de lacrimi regina caută rochia roșie cu care să poată face ultima acrobație  din ziduri pentru ca ochii lui să o vadă ultima dată apoi - se va întoarce în cutia ermetică aratătând durerii că nu o să înlocuiasă niciodata fericirea
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Scrisoare către...

În plimbarea zilnică cu zâmbetul  pe stradă, cerul a venit învârtejit să mă  absoarbă. Bucățile s-au fragmentat odihnitor, înghițind norii de lacrimi. 30 de ani s-au dosit, până a crescut un castel de gheață. Stătea chiar în inimă și mă sileam să îl ard cu dragostea. Adesea, în oglindă, îl vadeam pe Kafka  scriind "Scrisoare către tata". Tăceam,  pășeam cu singurătatea gândului  de mână. Acum, stau cu tine în brațe, Maia, iar Cris se joacă în părul spinos, unsuros și împuțit. Fata ce ieșea mereu aranjată  parfumată, punctuală, nu mai e. Dar nimeni nu știe: a fi mamă e mai profund decât  există orice cuvânt uitat sau inexistent pe care îl gândești/rostești/urli. Fata de atunci s-a schimbat  în mamă, soție, amantă, așa cum zâmbetul dus la cer s-a reîntors prin tine, Maia, iar cel mai dulce pansament peste rană e fratele tău. Ați readus copilul din mine.
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe