Laura Cozma

ceva din mine mă împinge să privesc cum noaptea geme ușor înspre zi cerneala se desprinde de omul vitruvian ca un avatar  mă privești așa cum un copil atinge o jucărie nouă te ascunzi în mine de tornada secundelor  care sapă riduri și usucă inimi câteodată îmi mulțumești că te-am resuscitat ne dezgolim de răni când limbile ceasului se despică  clipind a miere cu venin iar tu intri și mai puternic și mă străbați într-o apoteoză a timpulului care te-a învățat în sfârșit să mă iubești

Foto din Meli Melo Deco  Spune-mi, prietene! Cum te simţi acum?   Privești un cer negru? Crezi că cineva a mușcat din soare, iar razele lui au dispărut? Strigă! Cineva de sus te va auzi mereu.   În viaţa fiecăruia, durerea şi fericirea urcă și coboară, se întâlnesc într-un punct, alcătuiesc un dublu helix care celebrează însăși viața. Doar de tine depinde dacă vrei să urci în acest suprem montagne-russe.   Uneori e mai simplu să renunți la tine decât să mai lupți pentru ceea ce iubești.   Când chihlimbarul tristeții acoperă inima, zâmbetul e inundat de lacrimi și înțelegi singur, privind la propriul tu, că ai pierdut lupta cu...Viața?  Da! E ca o frânghie, dacă firele încep a se rupe, unul după altul,  învață să faci un nod și să mergi mai departe. Ce e important? Să nu uiți cine ești, ce ți s-a revelat în diminețile cu miros de iarbă proaspăt tăiată, în serile în care cuvintele au revenit în palmele tale, te-ai spălat cu ele pe față  și nu ți-a mai fost teamă să arăți cum ești

Foto: Brooke Shaden Photography a desprins fiecare parte din mine de mine mi-a întins pielea sidefie pe podea și ți-a îmbrățișat tălpile setea a fost potolită de carminul buzelor când trupul stătea învelit în palmele tale secundele se pierdeau în tornada anilor așa s-a reinventat tabloul Laura și Petrarca ca o floare lipsită de apă și stropită de soare în tinerețe se prelingea moartea și în moarte intra zâmbind viața atunci ai ascultat primul glas al lui Arghezi

dinții ei înmuiați în catran mușcau  până și lumina dintre palmele împreunate într-o noapte am  capturat durerea şi i-am pus botniţă  atunci am simţit focul  arzând în apă şi Raiul s-a întredeschis  puerperal din privirea Beatricei se prelingea verdele  ca un praf al seducţiei câteva secunde au polimerizat anii sunt ancora fixată definitiv în mărgeanul  gesturilor tale mimând lumi indecent de colorate   acum vântul a înghiţit cuvintele  iar timpul s-a înfășurat   de trupul  meu odihnit din pădurea spânzuraţilor Foto: Brooke Shaden Photography

În timpul săptămânii ai prea mult de muncă? Când pleci acasă încă te gândești la ce ai lăsat nerezolvat?  Simți că „timpul nu mai are răbdare?”  Fă pace cu tine! Natura e locul unde te vei regăsi. Acumulează din energia ei și alege o destinație de vis pentru weekend! Dar (cel mai important) petrece timpul liber pe umărul care te susține indiferent de circumstanțe! Eu mi-am luat viața de mână și am pornit pe un drum de țară, prăfuit. Mașina gonea de parcă simțea nevoia să evadeze. Nu a plâns, nu a obosit, chiar dacă Munții Buzăului sunt destul de abrupți, iar traseul nu era marcat. Destinația? O adevărată comoară naturală: Trovanții (sau Babele de la Ulmet) situați în comuna Bozioru, din județul Buzău. Soarele ardea, mirosea a vară, în sfârșit! Urcam la pas din pășune spre Trovanți, alături de Florin „uriașul” ghid, de doar 12 ani. (Ce m-a uimit cu adevărat? Florin nu are internet pentru că nu are calculator sau telefon, dar Florin știe să iubească natura. Știe toată istori

azi-noapte m-am gândit pentru ultima dată la tine dirijai marea cu pensula și oceanul s-a făcut verde și începutul acela cât un fir de nisip se umplea de sidef așa s-a născut dragostea: am navigat sute de nopți-lumină pe o corabie fără ancoră în ochiul furtunii  auzind deseori fluieratul de durere al delfinului nu nu mai pot îndura iubirea  neîncrederea lovește în rafale inundă țărmul azi am nevoie de o ancoră să nu mă înnec Foto:  Brooke Shaden Photography

Cum ne petrecem concediul? Nu știu despre voi, dar eu ador natura cu peisajele ei rupte din Rai. De aceea, destinația mea de relaxare și provocare,  î ntr-o zi din săptăm â na mare, a fost Țara Luanei. Cu alte cuvinte, așezările rupestre situate în satul Nucu, comuna Bozioru, din județul Buzău.  E pentru prima dată c â nd nu-mi găsesc cuvintele să descriu ceva. E un loc  î n care g â ndurile ți se desprind de realitate. Globul ocular ți se umple de frumos, iar inima parcă se  î nalță la Dumnezeu.  Desigur! Nu oricine poate ajunge p â nă aici. Drumul e destul de neplăcut. Abrupt, neasfaltat și cam lipsit de indicatoare.  După ce găsești  î ntr-un final harta locului, descoperi cele 4 circuite. Toate par interesante și au un punct comun de plecare: Poiana Cozanei. Dar nu ai cum se te  î ntrebi ce circuit ai vrea să alegi.  Î ntrebarea reală este, de fapt, cum ajungi de la panoul de informare p â nă în poiană? Poate ai vrea să renunți, pentru că  î n față ai doar o singură aleger

te iubesc mai mult decât un orb iubește lumina sunt cerșetorul orelor incomplete deși aș putea fi un maur ce ar lupta cu sine pentru sine  Ballerina in a Death’s Head, 1939 – Salvador Dali când Salvador Dalí a creionat femeia pe o bucată de carton culorile pastelate au impregnat venele tale  sufletul ei s-a ascuns în spatele craniului apoi ai râvnit-o în alte femei / cinci decenii  în cârciumă un băiat îmbrăcat în negru îți facea cu mâna atunci / am suflat viață peste umbra ta răstignită deasupra lumii