Laura Cozma

   Ares, te rog...    fugi!     Eu...             Ușile, ușile, le-am deschis. Ușile Infernului, pe care-l păstrez înlăuntrul meu.       Sunt hoinara care caută noaptea brațele ce au șerpuit-o (prima oară) în 14.        Îmi scot ochii să privești prin ei cum sângele mi se înnegrește în vene. Nu pot bloca memoria. Totul s-a terminat c-un inel. În verde e un chip străin.      Sunt hoinara care distruge himera (gropar al inimii sale). Doar o epavă...

Vreau să prind Moartea în brațe... Iubeam un fir de speranță, parfumat cu alcool. Urăsc iarna, dar ador iarna, pentru că 1 lângă 1 - inocență și droguri. Iubesc un fir unit cu un altul. Ador vara, dar urăsc vara, pentru că doar 1 - inocența în droguri. Vreau să prind Moartea în brațe, ea fuge de mine.

-Laura Cozma & Laurențiu Belizan- -O, tu Ariadna! Dacă viața mea ar fi o clipă, aş vrea doar să-ți văd ochii atunci când te trezești. -Oh, Tezeu! Ochii mei  se rostogolesc prin labirint, așteaptă ieșirea prin cristalinul tău şi d istanța dintre noi se micșorează. -La cine e ghemul , cine ține firul întins? -Țin firul, mereu întins, pentru tine. Te aștept să r ăsucim viaţa împreună, la acelaşi număr de paşi dintre lumină şi  întuneric, la marginea lumii. Acolo unde umbrele noastre şi-au făcut chip cioplit, un lup urlă pe lună…

Glas dur pe buze  fierbinți, îmbibat cu plâns  de litere moarte. Glas interior din cântec efemer? Mereu prezent pe linia vieții, îndoaie  coarda basului. Tu doar simte, bătaia unu pe  unu de tobă.

       Ți-aș fi spus „salvează-mă!”, dar lasă-mă să cad în fisura cerului.        Revederea, din explozia rănilor, aduce urma înstrăinării. Te vei îmbăta cu suferința realizării, absorbind-o profund.          Brooke Shaden Photography       Chiar dacă în miezul iernii era cald, sub razele solare tremuri. Nu poți vedea Flacăra Divină.       Ai izbutit să privești o jumătate goală, crezând că-i un întreg. Eu am cunoscut detaliile din necuvinte. Am citit în verde.      Cu o singură atingere a degetelor, îți voi aduce chinul.      Ți-aș fi spus „salvează-mă!”, dar lasă-mă să cad în fisura cerului.

Ana Maria G îbu a început să „se joace în cuvinte” de la vârsta de 8 ani. Deși în prezent are 18 ani, putem vorbi despre poeta, cât și prozatoarea, care nu încetează să ne uimească cu vocea sa. Laura Cozma: Bună, Ana! Mă bucur că ai acceptat acest interviu. Ai putea să îmi spui cum ai început să scrii? Ana Maria G îbu: Primele  încercări literare au fost ca o provocare pe care m-am hotărât să o duc până la capăt, ca un joc al cărui sfârşit nu mi-l imaginam şi nici astăzi nu cred că-i pot intui capătul.  Prima mea poezie a fost un autoportret. În principiu, la 8 ani mi se părea distractiv să mă joc cu cuvintele, să creez mici poezii cu care să-mi surprind părinţii. În timp, am învăţat că puterea cuvintelor este mult mai mare decât îmi puteam eu imagina şi că acel joc al cuvintelor era de fapt una dintre pasiunile mele în care mă implicam cu toată fiinţa mea. Laura Cozma: Câte volume ai până acum? Ana Maria G îbu: În momentul actual am 9 volume, dintre car