Laura Cozma

Cristian, cea mai viguroasă credință care te lovește fără să vrea sau să vrei, este iubirea. Cristian, trebuie să știi cât de mult îl strig(am), în învelișul stâng al toracelui, fără să îi vibreze nimic în trompa lui Eustachio. Căușul palmelor ascunde mireasma putredă a limbajului trupesc din lama dulce a timpului. Cristian, credeam că în ziua când nu mai trăiești pentru tine ești definiția unui om mort și viu, totodată. Dar, dacă te desprinzi de durere concepi dragostea și împlinirea. Atunci, articulația pumnului se deschide, iar vârfurile degetelor tale se sprijină în buricele degetelor mele pentru a păși împreună spre soarele zâmbetului tău. Cristian, trăiesc și în el, la fel ca puiul de om în mamă.

Cristian, nu am crezut niciodată că suntetul ambulanței duce cu el bucuria, înfășată în spaima durerilor ce vestesc pogorârea din uter. Vehemența durerii, de punctele mici înjunghiate în șira spinării, rămâne țintită când mâini străine desparte pântecul din care țâșnește lumina Divină. Cristian, frigul învelea în promoroacă fericirea, iar primul glas de turturică a umplut sala de spectacol. Așa am înțeles că Raiul există (și) pe pământ, prin tine!