Laura Cozma

în taverna cu rafturi de cărți lumina se agață-n pictograma perețilori calzi iar desenele copiilor zâmbesc în filigranul culorilor noi două trupuri amputate de sentimente surpăm vremelnic dragostea excizând cuvinte unul din altul până când limbile ceasului se mușcă între ele vinul pătrunde-n venele noastre și-mi spui dulce-amar că ar trebui să învățăm cântece vechi bollywoodiene poate într-o zi ne vom regăsi în fața porților tăioase sângele irupe creierul meu când chelnerul îți face cu ochiul tu nu știi! tu ești tabloul lumii ascunse eu doar vopseaua ce i-a dat viață oare am început să cred? câteodată am impresia că porți în tine văpaia meningelui meu

simți? ești roata pe care am tras lumina scrutez cu rea-credință oglinda mării străina are ochii pictați precum regina egipteană buzele mușcate până la sânge s-au îmbătat de trupul tău unicus și așteaptă războiul lumilor împletit în fire de dor când veninul viperei ajunge-n cotloanele minții plăsmuiești sânii iar ea moare în focuri și reînvie din cenușă merge spre tine din tine în tine atunci aș vrea să cred că ești un fel de Samuel Morse al dragostei știi? sunt un trup incomplet fără tine suntem noi înșine doar unul în celălalt aici acum celălalt în unul pururea și prosforăm pe Pământ o parte din noi celebrăm întoarcerea iubirii risipitoare doar eu sunt cetatea cucerită cu adevărat restul e vânare de ziduri