Laura Cozma

Foto: Brooke Shaden Photography culorile reale sângerează pe platoul vieții iar noi primim condamnarea în noi nu putem nimic nu poate hrăni monstrul care plânge de pe o zi pe alta catapeteasma se fragmentează în ritmul unui cancer firul translucid pur și simplu nu se mai arată l-am pierdut sau el m-a pierdut pe mine în drumul spre tine am căzut în gol pentru că pe palma ta liniile vorbesc adevărul fără niciun sunet simt cum ochii tăi așteaptă foamea neobosită dansul flăcărilor se termină curând umbrele ies în stradă tot ceea ce trebuie să faci e să asculți vocea mută dar eu cum aș putea spune timpului să plece un timp și să aștepte nu pot nimic nu poate ucide monstrul care se hrănește cu tine

plouă dar picăturile fug de mine durerea e prea mare chiar și pentru ele gust vina aroma mărul mâncat pe jumătate mă străpunge prin interior lebedele dansează într-un cerc mistic ele hrănesc ploaia cu poftă ziua de ieri se îngroapă în cea de azi plânsul copilului nedorit se aude din pântecul mamei  pe scena de foc actorul încă repetă peste câteva minute publicul pedant va căuta himera în nimic ei nu văd din gură le ies hiene ce se mănâncă între ele plouă dar ei  nu simt picăturile îi transpun într-un sipet al răului pe care Regizorul îl va închide într-o zi Foto:  Sound of a Picture