Laura Cozma

În orașul amorțit de oameni e inundație de vise O bătrână scoasă la plimbare de câinele ce-i cântă la harpă cu corzi de nori se leagănă în iubire și hipnotizează când în pământ plânge delfinul În realitatea răsturnată flăcări se unesc cu umbre iar cușca bracu lui cade peste noi Timpul bate frenetic îi croșetez o pânză de păianjen să stea flegmatic atunci când te iubesc Mărturisesc navigam pe roua dimineații când ai adus jumătate din mine

(CC) La Notre-Dame cocoșatul e un Romeo prins în lumina întunericului Jos în piaţă Julieta îşi smulge hainele şi îi face o plasă subţire rezistentă la saltul din turlă lumea râde Doar tu îmi vezi buzele muşcate de amurg În colț de cârciumă poetul gârbovit scrijelește pe masă citesc fiecare vers cu priviri nemiloase când te reconstitui prin rotocoale de fum Cu tine am timp să visez și visul e smulgere răpăit de ploaie în răstimpul a două îmbrățișări devine pelicula aceea subțire dintre durere și plăcere Dulcea cruzime a două flori de laur una prin cealaltă

Unde ești, Tată? Aripile s-au înșurubat în staniol/ planează prin fum de țigară stinsă pe frunte și strig în somn când Dante întinde mâna spre Infern pătrunde orbirea/ labirintului de jad Scriu cu unghia de mort beatitudinea/ înrolată în ploaia de verde până la ultimul mugur Unde ești, Tată?

      În sinceritatea nesinceră, copacul dezgolit cu rădăcinile expuse îngropa sufletul. Frigul intrase în oase. Dar tu, ai dilatat pământul, știind că rana deschisă se cicatriza. M-ai îmbrăcat cu tine.      Secolele au trecut prin clipe și-am reînviat privindu-l pe Ozzy visând.     Frunzele dansează pe lacrimi de toamnă. Oare, sunt note uitate? Îți a scult răsuflarea prin timpanele nopții.     Da, iubirea curge osmotic în mine!

Da, nu mă pot opri din drum chiar dacă Freud stă deghizat în cerșetor De ce străzile sunt goale în Londra? Ascultă / frunzele trosnesc peste trunchiul gol e iarăși toamnă și stau în colivie când c eața ca un perete de sticlă / nu știe că ochiu lunii prive ște din interiorul t ă u E iarăși toamnă și o picătură de ploaie  mi te-a strecurat în gând / cebinecăești

Dezgolită de tristețe / pentru tine inima însingurată tânjește la scrâșnetul de aur al atingerilor noastre din sărutul absorbției Un nor se joacă cu mine / în mine vreau să simt razele încălzind trupul avid Dezgolită de tristețe / prin tine mă luminez de întuneric

- Î n firidele î ntunericului / a ș tept s ă m ă î mbrac î n alb cu bra ț ele tale -S untem dou ă particule cuantice sfid â nd incertitudinea ne studiaz ă î n laboratorul din Cern ș i nu se dumiresc toarnă cu pipeta î ntuneric peste noi / ne ciocnim stârnind paradoxuri -E i nu ș tiu c ă î n noi încolțește lumina c â nd ne zdrobim de umbră “ ș tiu/ moartea d ă dependen ță ” dar eu trăiesc prin tine / altfel sunt doar un trup amputat de sentimente (P.S. alături de C) Foto & tatuaj de Natasha Grama