Laura Cozma

    Scriu cu picăturile sângelui, din lăuntrul inimii blestemate.     În fanfara vântului, mi se deschid ochii inimii cu raza privirii tale.     Dintr-un joc al atingerilor inocente, săruți buzele-mi pofticioase și îmbraci goliciunea-mi cu răsuflarea ta. Scumpete, ești creatura miraculoasă prin care renasc.     În îmbrățișarea finală, parfumul tău mă îmbălsămează. Cu mâinile reci, m-a atins noaptea.     M-am rătăcit în labirintul iubirii. Merg mai departe cu lanțurile înfipte-n picioare.     Suferința-mi zâmbește.     În trup, am inhalat fumul durerii. Absența ucide. Inima-mi poartă doliu.

   Stau în fața porților inimii tale. Luna atârnă în infinit, iar tu îmi oferi o cupă din sticla iubirii. Gust, mă infectez cu dorință.     Buzele tale împrăștie veninul cu incantație. Corzile trupului îmi vibrează la toate atingerile tale. Ești șarpele care îmi mușcă sufletul. Otrava mi se răspândește în fiecare venă și devine un drog necesar existenței.    Din desișul codrilor, Pan ne cântă la nai. Îmi sculptezi sânii cu dalta sărutului, în lumina întunericului. Încercăm să descoperim secretul facerii, dar suntem simpli actori pe o scenă divină, în teatrul Creatorului.    Penumbră. În celula gândului, pumnalul de lacrimi aleargă. Sunt prizonieră liberă. Îmi țipă inima.    Astăzi, porțile sunt închise.