Laura Cozma

Lumina se prelinge prin sinusurile întunericului priveşte din genune frânghia pe care mergem taie erosul în felii subţiri Aluneci/ în mine simt cu fiecare sorbire din paharul de vodkă când ploaia frunzelor mângâie clapele pianului cerul se rupe-n petale/ cad spre râul învolburat şi-apoi placid dulce pietrificare dar irisul e străpuns/ trupurile morţilor se ridică din tombe jumătăţi de suflet caută contopire Urlă lupii! Răsăritul evadează din noi prin perete de fum/ lumina geme 

Foto: Suflea Mc                     De la umor la poezie, de la poezie la       proză.  Poetul Lucian Mănăilescu, redactor-șef        al  revistei „Fereastra”, preferă să fotografieze        lumina. Și de ce ne-am mira dacă nu cumva        chiar „lumina” l-a adus pe drumul literar? Laura Cozma: Mă bucur foarte mult că ați acceptat acest interviu. Să o luăm cu începutul. Cum v-ați descoperit vocația pentru literatură? Care a fost declicul în urma căruia aţi început să scrieţi? Lucian Mănăilescu: Declicul a fost în clasa I, când – e adevărat – eu nu voiam să scriu, dar buna mea învăţătoare m-a cam obligat, după ce în prima zi de şcoală, în recreaţia mare, am fugit acasă. Doamna (aşa îi spunea tot satul, deşi celelalte învăţătoare erau „tovarăşe”) a venit după mine, m-a găsit „vârât”  într-un borcan cu magiun şi, aşa mânjit cum eram, m-a luat la dânsa, unde, în bibliotecă se afla ceva mare şi negru, cu dinţii rânjiţi. Mi-a spus că se numeşte pian ş