M-am ridicat din scaunul Tatălui și-am pornit pe drumul durerii, îmbrăcată în iluzia frumosului. Îngerii plâng, lacrimile lor sunt perle. Ți le pun sub gene să reînviem primăvăratic, dar buzele noastre aduc vara. Iluzia frumosului mă dezgolește, ridurile vieții se-ngroapă în frunzele arămii. Îngerii plâng, lacrimile lor sunt cuburi. Gheața e ascunsă în mine, albul imaculat, fărâm din rochia mea. Iluzia frumosului m-a dezgolit, din drumul durerii, Tatăl mă așază pe scaun.
"Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa." (Constantin Brâncuşi)