Laura Cozma

          Scumpete , ies din tabloul gândului tău şi te răpesc în inima versurilor mele.      Am îngenunchiat natura. Luna, martor nemuritor, se pierde în amorul nostru.     Reînviem focul din cenuşa diavolească. Infernul e Paradisul nostru, suntem prizonieri voluntari.    Când praful dorinței se uneşte cu carnea buzelor, muşti din mine ca dintr-o hrană şi-mi colorezi sânii cu respirația. Ritmul alert al ticăitului lăuntric erupe. Ne încătuşăm în atingeri.       În capela iubirii, îmi spăl ochii cu lacrimi. Pe aripile lor, îngerii mă înalță departe de tine.    Durerea e ca o uşă deschisă, gratiile eşti tu. Ți-ai inscripționat numele cu un gol în poarta inimii mele. Trupul meu te striga.

      Clipele se scutură ca frunzele de toamnă, trec pe lângă mine. Sunt o statuie.       Privesc spre orizontul cenușiu, prin fereastra lunii.         Mi-ai acoperit cerul, te-ai interpus între soare și mine.     Cenușa flăcării mă orbește, dar notele pianului mă-ndrumă.      Ești o viziune necontrolată. Printre lacrimile norilor, te aud șoptind sunetele magice, ale cântecului nostru.      Sunt o pânză albă pe care-ți așterni creațiile. Îmi conturezi trupul cu pana privirii și-l colorezi cu buzele tale. Pentru tine, sufletul meu și-a lepădat haina. Ești umbra ființei mele.       Colierul iubirii mă strânge de gât. Culoarea sângelui se preschimbă.      Notele pianului se pierd în negru. Mă ții în lanțuri.