Laura Cozma

Cristian, străzile sunt tot mai năclăite de respirația oamenilor fantomă.  Am obosit să privesc ochii celor care  trăiesc, amușinând filele cărților de dezvoltare personală, sperând  că sângele li se va albăstri.  Alții, înhumați în iluzie, își închid adevăratul chip într-o imagine trucată a FaceApp-ului,  ca un struț înfricoșat căutând frumusețea  în adâncul nisipului.  Cristian, suntem doar noi doi în această matrice,  un creuzet în alt creuzet, o matrioșka  pulsând zorii altei lumi.  Acum, pătrund viața!  Facem totul pas cu pas: respirăm împreună, înviem din somn și mâncăm, apoi te joci în coasta mea stângă. Pentru că sternul meu este încă bolta palatină. Te dezmierd și, din nou, adormim.  Curând va veni clipa  când tu, lava mea dulce, vei țâșni și cerul nostru se va colora. Atunci, străzile vor avea respirația proaspătă.  Bunica  a început să croșeteze pulovere. Pe ultimul se zbenguie un ren. Iar eu, mă rog la El să te aducă să pot spune, în sfârșit: sunt mamă!